Așa cum precedentul volum, intitulat Despre irealul din lucruri (volum substanțial și valoros, precum și cel mai recent), poetul Ștefan Melancu își conservă, în esență, acea simțire eterică, un fel de calină melancolie structurală, dar intens dramatică, uneori patetică, în particularitatea unei manifestări lirice colorată rafinat și viguros. În finalul volumului Întoarcerea în real, ciclul cu același titlu pare să depășească orice impuls distinctiv al acestei magmatice armonizări de contraste, excelând în organicitatea unor idei poetice foarte bine articulate în oportune forme și expresii poetice. De asemenea, volumul recent reconfirmă opțiunile lui Ștefan Melancu pentru o poetică neconformă modei și modelelor, pentru o voce aparte, specială, cu un melos particular.
Conținutul ideatic încifrat (aici în sensul teoriei lui Eminescu din tinerețe, cea a necesarei încifrări a ideii poetice, care este sufletul poeziei), în tot acest nou ciclu Întoarcerea la real (și volum), se constituie ca o replică concentrată la volumul anterior, volum care mi se pare posibil de contras în versul „Irealul devenit realul din lucruri”, cu tot haloul său elegiac de cultivată tristețe. Dacă irealul semnifica până la urmă o disoluție generală, o atmosferă de decepție în care „poezia se pitește sub cer. Cerul ecranează irealul/ și sfinții de noapte – / se mai poate încă muri. Se mai poate?” (sau „Poezia e însuși învinsul războiului lumii”), în Întoarcerea la real găsim un perfect pandant antinomic, bogat în încredere, în sentimentul stenic al încrederii reînnoite, în rostul și sensul lucrurilor.
Din semantica de profunzime, versuri-cheie, ca mise en abyme ale acestei noi stări de spirit, se pot decupa destule, dintre care unele fără echivoc: „Văd ziua ce se mută subțiată în jos/ … sub încă luna măreață/ și creață (poezia va salva viața!)” și, ca un laitmotiv, „De-acum ca într-un capăt de drum/ mirii realului își vântură trupul sub stele/…/ străzile întoarse în margini îi aud/… își duc pașii/ picioarelor alungite cum încalecă ceața/ (poezia va salva viața!)”. În locul zădărniciei generale apare acum speranța, credința chiar în rostul, în menirea salvatoare a frumosului.
De altfel, în textul poetic cu numărul IX (în total ciclul Întoarcerea la real are XII poeme, număr simbolic) se intersectează lexeme și sintagme poetice semnificante pentru universul liric antrenat în opționala stare de spirit a recuceririi realului în suflet, recucerire necesară și binefăcătoare pentru târziul de-acum, o retrăire a tuturor experiențelor anterioare în „poarta creierului târziu”, altfel spus în memorie, în amintire.
Vom vedea ce se mai asociază în trăirea poetică a lui Ștefan Melancu, cel care are revelația de iubită împărăteasă, atât a amintirii iubirilor trecute, cât și a celor posibile în starea timpului târziu de acum.
Ciclul Întoarcerea la real este totodată o chintesență a volumului, după cum a observat un cronicar, începând cu primul ciclu al cărții, cu titlul reprezentativ Nașterea atunci a poeziei, mai precis cu primul text poetic, intitulat Dimineața cuvintelor. Aș vrea să subliniez consecințele semnificante ale unei confruntări între primul text al cărții și primul text al ciclului final, care-mi oferă observarea faptului că incipitul poetic este exprimarea dorinței poetice, proiectate în ființă prin modul optativ: „Dimineața cuvintelor asta ai vrea acum/ carnea lor fragedă”.
Pe când în primul text al ciclului final, trăirea poetică este retroproiectată: „deschide-te drum în târziul de-acum”, fiind o înțelegere nouă și profundă a tot ce iubirea a atins în amintire prin însăși dăruirea ființei poetului: „în poarta creierului târziu lăsându-mi ochii deschiși/ înăuntru (măcar atât) cu tot cu afara/ uitată adesea clipocind”. Târziul este generator de nou început, poate fiindcă eminescianul ochi deschis înăuntru a străluminat profunzimile trăirii adevărate.
Textul poetic II, cel reprodus și pe coperta IV-a, este mai explicit ideatic, definind „întoarcerea la real ca o stare a timpului târziu/ de acum” prin două condiții necesare: prima fiind amintirile vii („lucrurile rămase-n tine”), iar a doua condiție a îmbrățișării este „inima măreață uitând de sine”. Uitarea de sine se dezvăluie ca o stare a inimii, stare care o face măreață.
Această stare va fi apoi transferată asupra „cerșetorilor orașului”, concretizându-se în imaginea acestora ca elemente revelatorii ale realului, ca miri, personaje de vârf în marea sărbătoare a firii umane, în sacra nuntire. Cerșetorii orașului apar mai întâi printre imaginile „vieții lăsate în urmă”, apoi „(târzii fiind) se întorc/ în mirii realului de acum”.
În cele din urmă, cerșetorii orașului sunt internalizați în rostul sufletului de poet: „cerșetorii orașului ai mei fiind/ lor le spăl picioarele și le car zarea în spate”.
Revenind la cele două elemente ale redescoperirii realului, inima va fi prevalată ca leac: „inima le stoarce în miezul realului –/ ea fiind acum de văzut”. Simbolicul lexem „realul” este uneori asociat lumii cerșetorilor, „mai reali ca oricând”.
Textul poetic IV are mai puțină propensiune de încredere, dominat de empatia pentru năpăstuiți, dar în cele din urmă viața germinând târziu din nimic este afirmată. Undele elegiace sunt alungate, dar persistă în timpul târziu.
Versul „lumina uitată pe care auzul o poartă” cumulează o sensibilă intuiție, extinsă în textul VIII, unde timpul apare ca un hău viu și treaz, iar auzul devine „suflet pereche” cu cel al poetului.
Ultimele texte reînnoiesc încrederea în artă, în poezia salvatoare, necesară „într-o nouă gramatică alta/ necunoscută uitată”. Noua formă poate fi una veche, uitată, dorită imperios.
În poemul XI, drumul deschis în târziul de-acum devine început de mântuire, iar în poemul final se descifrează puterile iubirii omenești și condiția sacră a „mirilor realului”: „ființe și lucruri uitate/ se vor ivi odată cu ei”.