Ilarie Voronca s-a născut la 31 decembrie 1903 la Brăila și a trecut în neființă la 5 aprilie 1946, la Paris. A avut o activitate literară diversă, dar a rămas cunoscut îndeosebi ca poet. A studiat dreptul la Universitatea din București și a debutat, în 1921, în revista Sburătorul literar cu poezia Tristeți de toamnă. După cum se menționează și în Agendele literare ale mentorului grupării, poetul a frecventat cenaclul condus de Eugen Lovinescu. Pe lângă Sburătorul literar, a mai colaborat la revistele Flacăra, Năzuința, Contimporanul, versurile perioadei de ucenicie fiind adunate, în 1923, în volumul Restrişti.
Chiar dacă în 1926 pleacă la Paris pentru a-și pregăti doctoratul în drept, Ilarie Voronca se întoarce frecvent în țară, fiind unul dintre principalii animatori ai mișcării de avangardă din România. Autor prolific, publică volumele: Colomba (1927), Ulise (1928), Plante și animale. Terase (1929), Brățara nopților (1929), A doua lumină (1930), Zodiac (1930), Invitație la bal (1931), Incantații (1931), Act de prezență (1932), Patmos și alte șase poeme (1933) etc. Acestora li se adaugă un număr impresionant de cărți tipărite în limba lui Voltaire, după stabilirea definitivă, în 1933, a poetului în Franța. Deși aflat departe, autorul lui Ulise nu rupe legăturile cu mișcarea literară românească. După 1944, devine directorul emisiunilor în limba română de la Radio Paris. Tot la Paris se sinucide în aprilie 1946.
După perioada de ucenicie din cadrul cenaclului literar și al revistei Sburătorul, Ilarie Voronca și-a legat numele de câteva interesante publicații de avangardă din perioada interbelică. Astfel, în luna octombrie 1924 a întemeiat, împreună cu pictorul Victor Brauner, revista dadaist-constructivistă 75 HP, din care a apărut doar un singur număr, dar care a sintetizat o stare de spirit specifică epocii. Poetul și-a exersat condeiul și în alte reviste de avangardă de la noi: a colaborat la Punct (1924–1925), unu (1928–1931) și s-a numărat printre redactorii revistei Integral (1925–1928).
Deși rămâne o figură emblematică a avangardei literare interbelice, Ilarie Voronca nu constituie o prezență constantă în librării. Ca urmare, orice nouă ediție a creației sale reușește să atragă atenția. În 2003, profesorul Ion Pop a repus în circulație două dintre textele emblematice ale autorului (Ilarie Voronca, Ulise. Brățara nopților, Editura Dacia). Argumentele care au stat la baza editării volumului au fost expuse într-o competentă prefață, o adevărată introducere în lirica autorului Incantațiilor. Apropierea de opera poetului este motivată de împlinirea unui veac de la nașterea acestuia, iar selecția se oprește – nu întâmplător – la două dintre cele mai reprezentative creații, texte care îl exprimă în mod convingător.
Autorul studiului introductiv precizează că volumul de față readuce în atenția cititorilor două dintre scrierile reprezentative ale poetului. Trecând în revistă etapele liricii lui Ilarie Voronca, Ion Pop relevă faptul că, până la data publicării volumului Ulise, poetul tipărise alte trei titluri. Astfel, volumul Restrişti din 1923 propunea o poezie de factură postsimbolistă, în care pot fi ușor de identificat urmele liricii lui George Bacovia. Este vorba despre un discurs sentimental-romantic, din care nu lipsesc unele stângăcii, dar în care pot fi descoperite deja semnele unei extraordinare inventivități imagistice, trăsătură ce se va accentua tot mai mult pe parcurs.
Debutul timpuriu este urmat de experiența „integralistă” de la revistele 75 HP și Integral, experiență ce marchează o puternică modificare de registru. Poetul se aliniază la estetica și la limbajul curentului constructivist, adică asistăm la o asumare „integrală” a avangardei. Lexicul este împrumutat din registrul tehnicii moderne și al geometriei – afirmă același Ion Pop –, având o sintaxă epurată și austeră. Deși este vorba despre o serie de poeme redactate în perioada 1924–1925, ele vor fi publicate sub formă de volum abia în 1931, purtând titlul Invitație la bal. Dedicat soției sale, poemul Colomba din 1927 marchează rafinarea și mai accentuată a discursului liric, care câștigă în muzicalitate și ingeniozitate metaforică și care asumă unele experiențe din pictura modernă, mai ales din suprarealism.
În viziunea lui Ion Pop, Ulise și Brățara nopților reprezintă un moment de certă maturizare a scrisului lui Ilarie Voronca, în sensul că poetul se eliberează de constrângerile impuse de disciplina constructivistă. Consecința este faptul că versul se supune tot mai puțin ritmului și rimei, poetul preferând versul amplu, whitmanian. În plus, autorul Incantațiilor manifestă o deschidere mai amplă înspre realitatea cotidiană. Deja critica literară interbelică a reținut apropierile dintre Ilarie Voronca și o serie de poeți precum Apollinaire, Blaise Cendrars și Valéry Larbaud.
Amplul poem Ulise este considerat de Ion Pop „una dintre creațiile majore ale liricii românești din secolul XX”. Cel supranumit de Eugen Lovinescu „miliardarul de imagini” reflectă neliniștile omului modern, care se refugiază în creație. Poemul conține nouăsprezece momente semnificative, ce se transformă într-o amplă panoramă a vieții citadine moderne. Rescriind mitul antic, Ilarie Voronca realizează un experiment asemănător cu cel întreprins în proză de către James Joyce.
Alegând poemul de dimensiuni ample, autorul lui Patmos se dovedește original mai ales în plan formal, textul devenind o veritabilă hartă a sensibilității poetului. Ulise reprezintă o întruchipare a poetului care trăiește o aventură cotidiană într-o lume banală, dar care se metamorfozează sub imperiul magic al versului. Datat 1928, poemul îi este dedicat Colombei, soția poetului. În fruntea creației se găsesc o serie de citate celebre închinate lui Ulise, marele călător al antichității, citate purtând semnăturile unor autori precum Guillaume Apollinaire, Joachim Du Bellay, B. Fondane și Homer.
După cum se precizează în debutul creației, poemul ia forma unui imn închinat unui „veac al mediocrității”. Poetul are curajul de a eluda marile teme ale artei tradiționale, reabilitând banalul cotidian, care devine subiect de meditație poetică. Ca și în cazul lui Bacovia, ni se prezintă o lume a recluziunii, în care omul modern devine captiv în „mucegaiul birourilor”. Este un veac al „asigurărilor și al reclamei luminoase”, în care individul nu mai vânează ursul prin munții Americii, ci își operează visele ca intestine.
Existența se reduce la automatismele zilnice, omul fiind un rob al cetății de beton. Cu alte cuvinte, omul modern își schimbă mediul natural de viață cu un topos artificial. Existența cetății este o imensă simfonie, dată de sunetele tramvaielor, autobuzelor, de vocea lăptăreselor și cea a precupeților. Poetul definește un topos în care rătăcește un Ulise modern aflat în căutarea propriei sale identități.
Ceea ce mai șochează în aceste versuri – din perspectiva epocii – este absența majusculelor și a punctuației clasice. Mai mult, după modelul lui Apollinaire, există aici și o serie de tentative de pictopoezie, așezarea nonconformistă a textului în pagină având darul de a șoca și mai mult habitudinile unui cititor comod, format la școala marilor teme ale poeziei tradiționale.
Poem de dimensiuni mai puțin obișnuite în lirica românească, Ulise conține nouăsprezece secvențe semnificative. Debutul creației insistă pe momentul trezirii la viață a orașului, când „se ascut zgomotele ca pumnale”, „precupeții ridică obloanele somnului”, „vânzătorii de fructe își strigă noutățile”, iar poetul își desfată trupul sub spuma produsă de săpunul CADUM, despre care se spune că „substanța lui nu atacă țesătura trupului”. Este ora la care „dimineața își freacă sânii tari de fereastră”.
Remarcabil se dovedește imnul închinat ceaiului, care reprezintă o pagină singulară în literatura română. Ceaiul se dovedește o licoare magică ce desfată limba și măruntaiele, un panaceu universal care a fost martor al istoriei omenirii, de la răstignirea lui Hristos până la revoluționarii ruși. Simțul cromatic al poetului rămâne în continuare extrem de ascuțit, jocul cu literele fiind prezent și în finalul odei închinate ceaiului.
Tehnica poetică este reluată în imnul adresat oglinzilor și chiar „feței de Cristos a cartofului”. După „ora ceaiului”, acest Ulise modern, care este poetul, pornește din nou pe străzi, cumpără gazeta de dimineață (o dantelă pentru melancolia sa), ceea ce reprezintă o nouă incursiune în cotidian. Interesant este și faptul că autorul introduce în periplul său labirintic și câte un personaj avangardist, cum ar fi Benjamin Fundoianu sau Stephane Roll. Nu întâmplător, cea de-a zecea secvență a poemului are în frunte chiar un citat din creația lui Roll.
Modelul arhetipal al acestui topos labirintic este Parisul, poetul oprindu-se și la alte spații citadine, precum spitalul, marile bulevarde, sălile de gimnastică, terenurile de tenis etc.
Ilarie Voronca rămâne una dintre vocile marcante ale avangardei românești.