Retras în umbra echivocă a actorilor vorbirii, prin ambiguitatea identității lor (eu, tu, noi, voi), poetul Marcel Mureșeanu țese sensuri metaforice grave, în tușe dure de conotații contextuale și inflexiuni ale rostirii.
Asertivul tăios al unei sentințe („Ca un brici fulgerul pe gâtul nopții…” PD, 16) sau sec, indubitabil, al definiției („… deșertăciunea? / Nimic altceva / decât neantul / fără umbra sa!” A, 49), ori sarcastic-denunțător („… mânia? / … / urletul prostiei / … / aruncătorul / de flăcări cu pedigri.” A, 104) alternează cu neliniștea întrebărilor retorice, autoreflexive („Cine ești tu, flacără stinsă?” PD, 22 și „Pe cine aștepta rugul atât de mânios?” PD, 106), uneori marcate de o rezonanță livrescă hamletiană și/sau umbertiană („Un prinț văzut-ați să-și iubească tatăl?” PD, 125; „ − Ce este uriașul? / … / proiecția onirică / a piticului / pe ecranele frustrării / sale.” A, 79).
Sub semnul modulațiilor exclamative se insinuează ironia binevoitoare, printr-o intenționată dedublare a autorului, și umorul său („Pe tine te fotografiază fulgerul, urâtule!” PD, 51) sau, dimpotrivă, sarcasmul infuzat livresc („ − Ce este transatlanticul? / … / Corabia zeilor din visul lui Homer-europeanul…” A, 57, ori „Cutia Pandorei? / … / cea mai de temut antificțiune, cea mai înșelătoare hecatombă, / … / numele dintâi al internetului / și avatarul lui primordial.” A, 51). În vocea elocuțională vibrează însă cu sinceritate nedisimulată palpitul speranței („O umbră ignifugă mă urmărește încă!” PD, 59 și „Îmi recunosc neputința și alerg mai departe!” PD, 25).
Creat în nesfârșirea orelor tenebroase de veghe, imaginarul dezvăluie crevasa ce separă, prin expresii sublimate metaforic, paradoxal sau simbolic, iubirea și ura, două dintre dominantele sferei de infinitezimale și fluide mișcări ale (propriei) sensibilități lăuntrice.
În sonuri armonioase, duioase, apoi treptat grave, poetul clamează simbolic iubirea: pură, diafană („Iubito, am visat că spălam împreună vitralii!”, PD, 84; „îndrăgostite libelule”); cea a luminii-speranță („far visător”, „În ochii bufniței se-aprinde farul!” PD, 107); iubirea din tainică vrăjire florală („ − Ce este trandafirul? / … / nimic altceva / decât arhitectura sferei celei care / pe parfumuri plutește / și-n uleiuri roșii se scaldă.” A, 15; „Ajunse trandafirul trist donator de sânge…”, PD, 136; „Petunia se varsă în delta unui crin.” PD, 99); iubirea frivolă („În alcovul florilor singure, fluturii.” PD, 114) și iubirea orgolios-monumentală („Îndrăgostit, cântă din trompă elefantul!”, PD, 131), apoi patetică, cu reverberații în thanatic („Adoarme leopardul cu zâmbetul pe buze.” PD, 132).
Ura („Nimic altceva / … decât răvășirea de sine, / … / peste care cu tălpile aprinse vei alerga.” A, 32) este sancționată prin riposta celui care, presimțindu-i tăișul, i se împotrivește cu înverșunare („Gonaci ai sinelui alungă ura din mine…” PD, 61 și „Când voi fi împărat, voi ține curat eșafodul!” PD, 141). Prin cuvinte-simbol (eșafod, călău, ghilotină) și sentințe drastice sunt devoalate înfățișări infame ale urii: minciuna („Nu puneți peste mine alt var! strigă icoana.” PD, 55), mânia („urletul prostiei”), orgoliul („deșertăciunea mundană”, „… neantul / fără umbra sa!” A, 49; „Tatua cerul și-a căzut de pe scară!” PD, 85) și răul („… trupul descompus al binelui…” A, 33).
Prefigurată și disimulată în formula surprinzătoare a „dialogurilor inimaginabile” din Albe, unde răspunsurile sunt „ − Nimic altceva / decât puterile / de peste puteri / rezerva de avarie a ființei, / veghe însăși.” (p. 110), tensiunea lirică devine, în Poeme decapitate, substanțială și aparte prin amplitudinea, sinceritatea și dramatismul conținutului emoțional, transfigurat în imagini, în jocul fascinant, liber și expresiv al magiei cuvintelor cu întregul lor potențial simbolic, proteic și polifonic.
Un sincretism triplu semnificant caracterizează creația din cele două volume: dimensiunea telurică a realului obiectual, dimensiunea sensibilității lăuntrice și cea a unei viziuni metafizice se întrepătrund, sublimând virtualități metaforic-simbolice și incantatorii ale limbajului.
În logica labirintică a sensului textual — hapax de indici și ecouri multiple — nucleul iradiant îl constituie imaginea supliciului, zbucium sfâșietor al sinelui ajuns în pragul existenței sale crepusculare, calvar al ființei, care privește cu îngrijorare („Al contemplării ochi ca un mormânt se-nchide!” PD, 85) și înregistrează cu luciditate acerbă toate căderile trupului, „partea văzută a chinului.” (A, 47), tresăririle conștiinței și vâltoarea sufletului, „cel despre care știm că este, dar nu știm unde se află și cel despre care știm unde se află, dar nu știm dacă există.” (A, 97).
Citatul, în formulă aparent paradoxală și nuanță ludică, încriptează un sens simbolic profund, orientat spre dimensiunea semantică sacru-uman prin semnificațiile originare, etimologice, ale celor două verbe: este și există. Demonstrația acestei distincții, susținută cu argumente filosofice și lingvistice, îi aparține lui Eugeniu Coșeriu, în studiul consacrat rugăciunii ca „un tip special de text, cu propria sa logică” în universul de discurs al credinței, unul dintre „modurile fundamentale de cunoaștere umană”, diferit de celelalte: cel al „experienței curente”, al „științei” și al „fanteziei”. Este semnifică „subiectul divin, absolut și etern”, iar există („ex-sistere”) înseamnă a sta, a se prezenta în față, în afară.
Unduirile elegiace ale unei melancolii duioase, calme, care plutesc în vocea poetului („Sunt veșted, iubito, calcă pe frunzele mele!” PD, 33 și „Trăiesc o veșnicie trecătoare.” PD, 133) își schimbă treptat nuanța și conturul. Nota pronunțat patetică izvorăște din „amânare / … / biciuirea sinelui când acesta vrea / să se ridice într-o sferă mai înaltă.” (A, 76), din chinuita așteptare, zile adăugate destinului, „spărgătorul de timp / … / umărul ascuțit / cu care răzbești / spre țărmul întâlnirii cu clipa.” (A, 103).
O amplă desfășurare alegorică de măști întruchipează sentimente din zona întunecată, gravă, apăsătoare a sensibilității: neliniște, singurătate, spaimă, tortură, exprimate prin forme uneori eliptice („Coroană singură pe tronul nopții!” PD, 118) sau modulate elegiac („Ca sângele, eu plânsul îl țin în mine!” PD, 74; „Ce țipăt scoate șoapta sub tortură!” PD, 65).
În tot acest peisaj liric al „arcului” dintre zi și noapte, al luminii pândite de întuneric („Adun dovezi c-au existat tornade” PD, 102), cruzimea calvarului (rugul supliciului) are un relief intens marcat. O retorică proprie conferă sensului simbolic arborescență și adâncime, prin înlănțuiri inedite de metafore („ − Ce este melița? / … / Nimic altceva, decât forma ancestrală a ghilotinei, care-și cântă din toacă supliciul.” A, 111) și prin evocarea unor simboluri hristice („Scot cuiele din palma mea cu dinții.” PD, 81; „Mi-au luat măsura pentru o nouă cruce!” PD, 105; „Neaprins arde uleiul în trupul măslinului!” PD, 143; „… furtuna din graalul ultimei clipe.” A, 19).
Presentimentul sfârșitului („căderea în genunchi / cel de-al treilea țărm / care nu se cunoaște decât pe el.” A, 112) este însoțit de fluxul îndoielilor și al întrebărilor: „Voi muri, oare, înainte de-a îmi bea otrava?” (PD, 39) și „În creierul meu cineva se ascunde de moarte…” (PD, 18).
În atmosfera neguros-crepusculară a ostenirii târzii reapare ecoul histrionic, ironic, aluziv al vocii poetului, într-un avertisment la adresa lumii amenințate de pierderea condiției sale morale („ − Ce este taverna? / … / nimic altceva decât școala pentru cârtițele omenești în care învață să facă graffiti pe pereții destinului lor.” A, 101), iar în forma discursivă a invocației („Tatuează-mă, Doamne, cu cerneala iertării Tale!” PD, 37), ca într-o jonglerie verbală, este comprimată o triplă semnificație simbolică: a desacralizării, a sacrului și a perenității creației poetice.
Marcel Mureșeanu este un împătimit cititor al Cărților („… legătura de chei pe care o primim la naștere de la cei care ne trimit în necunoscut să umblăm de la ușă la ușă.” A, 100), pentru care Poezia a fost și a rămas combustia existenței, asumată deplin, cu încleștarea jucătorului „… la ruleta ideilor, seducătorul himerelor de care se va lăsa până la urmă posedat, salvat de la căderea în gol de către plasa textului și tirania regizorului.” (A, 109).
Atentă și iscoditoare, privirea descoperă în Poeme decapitate o înlănțuire de versuri care desenează, ca într-un vitraliu, destinul scriitorului înzestrat, dintru început, cu harul creației:
„Poezia aude bunăvestirea arhanghelului!”
„Cu primul cititor mi-am pierdut libertatea.”
„Eterul din metaforă m-adoarme!”
„Din pene de îngeri facem poeme de piatră!”
„În somn strivești piatra înduplecând-o să nască!”
„Din fiecare coastă făceam o altă Evă.”
„Eu tac, dar pot, oare, tăcea scriind?”
„Eu sunt cel ales! zice ultimul vers.”
„Aprind acest vers la căpătâiul tău, veșnicie!”
Reconstituit, acest poem nedecapitat revelează dimensiunea simbolică agonală, luptătoare, a actului de creație poetică: neîncetată, mistuitoare căutare a înălțimilor sufletești din adâncurile metafizice ale cunoașterii umane.