Recentul volum semnat de către Gabriela Adameșteanu, Meserii nerecomandate femeilor, este etichetat ca memorialistică. Pînă la urmă, o umbrelă generoasă care nu se sfiește să acopere mai mult decît am fi tentați în mod uzual să așezăm în umbra sa. Cine se așteaptă să găsească în aceste pagini o melancolică privire înapoi, dispusă să adaste cu răbdare peste oameni și întîmplări, cine se așteaptă să găsească lungi, personale sau atente descrieri ale unor locuri și personaje care au populat zilele de ieri, acel cititor nu o cunoaște pe Gabriela Adameșteanu. Acesta este un volum foarte personal, foarte ancorat nu atît în factologia care compune traseul de pînă acum al autoarei, ci un volum în primul rînd de introspecție. Prozatoarea refuză eticheta unei cărți de bilanț (o scrie aproape ca pe un avertisment, ca pe o punere în gardă, încă de pe coperta a patra), nu vrea să dea un text care să aducă cu fel de pauză de final în care te oprești pentru a scruta ce ai făcut, ce ai fi vrut să faci, ce ar fi trebuit să faci. Este o carte posibilă oricînd, pentru că nu vine din partea cuiva care își contemplă eventuala posteritate, ci din partea unui autor interesat să se pună, acum, pe sine sub lupă. O extinsă fișă de personaj, un text scris parcă nu pentru a permite altcuiva să pătrundă în propriul spațiu interior, ci pentru a oferi suportul unei auto-explorări.
Volumul, consistent, de peste 400 de pagini, dens, vine în siajul precedentului Anii romantici, fără a fi neapărat o continuare a acestuia. Nici în formă, nici în tonalitate, nici în linia temporală. Cronicarii tind să recomande potențialului cititor lectura prealabilă a titlului apărut în 2014. Personal, nu cred că este o condiție obligatorie. Dar cred că cititorul prezentului volum nu poate fi un neinițiat. Să citești Meserii nerecomandate femeilor fără să fi avut un (amplu) contact cu proza Gabrielei Adameșteanu este un demers superficial, incomplet. Am mai spus-o și o repet, cu aceeași jenă de a folosi formule superlative care mai mult provoacă nașterea unor controverse decît să identifice cu claritate situații, Gabriela Adameșteanu este unul dintre marile nume ale prozei românești de oricînd și cu siguranță cel mai valoros autor al prezentului. Să citești acest volum care explorează inclusiv universul creației literare, care vorbește despre alegeri, despre idei și convingeri, care analizează formarea unui autor, nu se poate face cu adevărat decît avînd în spate cunoașterea operei. Este un volum care completează beletristica și în același timp se așează în linie cu aceasta, continuînd-o într-un fel, ca un pseudo-roman în care ficțiunea este înlocuită cu realitatea recognoscibilă, istorică. Cît despre respectarea unui fir cronologic, este simplu – nu există unul.
Gabriela Adameșteanu este genul de prozator extrem de atent cu construcția textelor pe care le scrie. O recunoște și singură, inclusiv în prezentul volum. Are tendința de a șlefui, de a găsi forme cît mai aproape de perfecțiunea pe care o intuiești atunci cînd compui în minte frazele, înainte de a o turna în forma paginii. Romanele sale, ca și prozele scurte de altfel, stau sub semnul unui elegant și bine calculat echilibru compozițional. Spre deosebire de autorii din generațiile mai recente, prozatoarea nu face paradă din construcție. Între flamboaiantul entuziasm al optzeciștilor și al tuturor celor care le-au urmat, fermecați de teoriile postmoderne, făcînd din construcția textului un element de prim-plan și un motiv de etalare orgolioasă a științei literare, prozatoarea are o concepție aproape clasicistă, disimulînd în fundal mecanismele textuale, ascunzîndu-le. Scriitorul este cel care le manipulează, cititorul nu este încărcat cu partea tehnică a unui text. Ai fi tentat, la o sumară privire aruncată asupra recentului volum, să spui că aici Gabriela Adameșteanu a renunțat la orice rigurozitate și a turnat între coperți texte scurte, împroșcate după o proustiană urmărire a unei memorii care jonglează cu gustul amintirilor și conexele legături cu idei și obsesii. Dar, parcurgînd la pas paginile, realizezi că, undeva în subteran, există un desen ordonator. Meserii nerecomandate femeilor este compus din trei părți, fiecare cuprinzînd multe capitole de cîteva pagini. Prima parte, Fugind de meseria de scriitoare, este o zonă care explorează formarea prozatoarei. Nu copilăria neapărat, ci evenimentele, ideile și contradicțiile care au modelat-o și care au făcut-o ceea ce este. Texte despre cum ajungi să te formezi ca scriitor încă dinainte de a fi unul.
A doua parte, Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare, este despre identitatea creatoare și despre ce a însemnat și în plan personal această alegere. Despre ce înseamnă să fii femeie în literatură (și în viață), despre episoade sensibile, definitorii sau relevante, pasaje despre alchimia internă a scrisului, sensibilități și clarificări. A treia parte, Lumi paralele, este cea mai apropiată de ideea unei memorialistici de tip clasic, o cronică de familie într-un anume sens. Doar că una întunecată, urmărind la pas file din dosarele Securității ieșite acum din arhiva CNSAS. Pagină după pagină realizezi că asişti la dezvelirea unei lumi secunde, ascunsă pînă nu demult. Vezi ceea ce se ascundea în spate, resorturile, abjecte, mecanice aproape în implacabilitatea și tentaculara lor întindere. Lumea comunismului românesc apare nu expusă integral, dar mult mai clar decît ai fi putut-o intui. Este în aceste texte o fascinație, cea pe care o ai întotdeauna atunci cînd pătrunzi într-un domeniu secret. Și în același timp senzația unei abjecții absolute. Realizezi cum busola multor destine a fost trucată, cum multe scene au fost scene de teatru. Gabriela Adameșteanu face tot acest demers nu pentru a face o demonstrație, ci pentru a întinde lumina în ungherele istoriei, fie ea și una personală. Întreg volumul este și o demonstrație a faptului că adevărul te eliberează.
Un volum de proză poate fi, de regulă, rezumat. Un volum de memorii poate fi descris, uzual, prin circumscrierea timpului și spațiului pe care îl comprimă. Meserii nerecomandate femeilor nu poate fi sumarizat. Poți și e chiar recomandat să dialoghezi, să polemizezi cu textul. În schimb, volumul poate fi ușor calificat. Este o carte foarte inteligentă, scrisă cu maximum de onestitate și echilibru pe care le poți mobiliza atunci cînd vine vorba despre propria persoană. Gabriela Adameșteanu nu dă rețete sau sentințe. Atunci cînd vorbește despre idei care au sedus-o, despre formule literare la care a subscris, despre convingeri pe care le-a adoptat în viață, o face în permanență lăsînd ușa deschisă spre interogare. Un spirit critic, dispus spre auto-analiză. Lectura cărții este pasionantă și lentă. Nu poți să nu te oprești, aproape pagină cu pagină, și să nu continui textul cu un propriu dialog interior. Modul în care este scris întregul volum induce tocmai această stare de participare activă, uneori iritată, uneori entuziastă a cititorului. Deși știi că nu este cazul, ai permanenta chemare de a intra într-un imaginar dialog cu vocea care pune întrebări, îți prezintă opțiuni. Citind Meserii nerecomandate femeilor nu doar descoperi opțiunile care o definesc în bună măsură pe Gabriela Adameșteanu, dar intri în această grilă de formare supunîndu-te unui exercițiu din care înveți și despre tine. Nu este o cursă sau un concurs, doar o elegantă formulă de comuniune între artist și consumatorul de artă.
Sînt foarte multe idei discutate mai mult sau mai puțin pe larg în paginile volumului. A le enumera pe toate ar însemna practic să scrii un volum de răspuns, în oglindă. Dar, așa cum se intuiește încă din titlu, sînt multe discuții despre condiția femeii ca scriitor. Ca artist. Sau ar trebui spus ca scriitoare, ca artistă. Ce este literatura feminină, ce este literatura feministă. Sînt femeile discriminate ca autoare? Există un stereotip al receptării lor? Are fundamente? Cum au fost femeile în literatură, cum sînt, cum vor fi, ca autoare și personaje, ca membre ale unei bresle? Sînt foarte multe elemente de finețe în jurul unui subiect incitant și care nu are cum să ofere răspunsuri definitive. Gabriela Adameșteanu are o abordare lipsită de pasiunea exuberantă a feminismului la modă, o poziție întărită de hotărîrea indusă de un destin asumat și înțeles. Există multă finețe în poziționarea sa. Nu radicalism, ci bun-simț. O poziție la care ader, dar care este surprinzător de puțin răspîndită într-o lume polarizată în jurul unor valori politice extrase din teorii ferecate în cărți, prea puțin dispusă la analiză echilibrată și acceptarea bunului-simț în defavoarea dogmei.
Poate că portretele și descrierile nu joacă rolul central din memorialistica „obișnuită”, dar ar fi o minciună să spunem că lipsesc sau nu sînt de luat în seamă. Gabriela Adameșteanu își amintește oamenii relevanți pentru propria poveste și pentru povestea unei epoci. Și face o galerie de portrete (nu foarte extinsă) extrem de convingătoare. Personajele aduse în scenă au lumini și umbre, au parte carnală și parte de fascinație. Prozatoarea nu prezintă oameni, îi analizează. Psihologicul este la fel de important ca și factologicul sau anecdoticul. De reținut portretele făcute lui Marin Preda, lui Petru Dumitriu sau Monicăi Lovinescu. Prieteni sau dușmani, admirați sau detestați, toți sunt supuși aceleiași priviri incisive care îi cîntărește cu răceală și gingășie, care îi disecă și prin asta îi înțelege și îi acceptă. În aceste pagini cu fraze puține este mai multă viață reală concentrată decît în lungile și plictisitoarele pagini de memorii care nu vor decît să dea mărturie. Atunci cînd pui sub semnul întrebării ce ai văzut, de ce ai văzut și cum crezi că te raportezi la cineva, aduci în pagină nervul inerent adevăratei reconstrucții a realității. Sub aceeași notă a sensului stă și aducerea aminte a unor locuri – Căminul sau restaurantul Uniunii Scriitorilor. Acesta este văzut nu prin exotismul lumii pe care o reunește, ci prin semnificația sa de loc care a distrus atîția autori derapați pe panta (auto)destructivă a alcoolului.
Meserii nerecomandate femeilor este o carte care se citește încet, în dialog. O carte extrem de vie și de provocatoare, o carte care dă răspunsuri, dar te silește să găsești, la rîndul tău, ca cititor, altele. Nu este o carte mare în sine, dar este apendicele de neocolit acum al unei foarte mari opere literare. Iar asta este mai mult decît îndeajuns.