Din punctul de vedere al lui Radu Petrescu (1927–1982), întreaga literatură este o desfășurare a unui primum movens din Iliada și Odiseea; formulată în Meteorologia lecturii (1982, postum, sub îngrijirea Adelei Petrescu, n. Nicolau, 1927–2019, artist plastic și soția scriitorului), teoria putea fi verificată în jurnalul ce ocupă același interval precum actuala Corespondență, unde clasicii erau o modalitate de înțelegere a prezentului inevitabil corupt. În mod curent, sunt transcrise replici, fragmente sau pagini din Augustin, Dante, Racine, Balzac, Flaubert – pentru a da doar câteva exemple –, replici permanent reinterpretate și utilizate hermeneutic.
Concepția despre literatură și rolul scriitorului, relația cu personajele văzute inter- și transtextual, locul acestora „supt vremi” – doar câteva dintre temele care i-au preocupat pe „târgovișteni”, scriitorii care formează ceea ce se numește în literatura noastră postbelică „Școala de la Târgoviște”, o manifestare complexă de estetică și etică literară, la întretăierea modernismului cu postmodernismul, alcătuită din Mircea Horia Simionescu și Costache Olăreanu, alături de Radu Petrescu. Lor li se mai pot atașa și alte nume, venite mai târziu în nucleu, precum Tudor Țopa sau Petru Creția și Alexandru George.
Radu Petrescu debutează înainte de instaurarea comunismului, dar rămâne fidel unui pact nescris cu congenerii săi de a nu publica nimic decât atunci când vremurile o vor permite, debutând astfel editorial abia în 1970, cu romanul Matei Iliescu, la care a lucrat de la începutul anilor 1950. Este un autor de jurnale de creație, în care își explică sau comentează principalele opere; astfel, jurnalul Părul Berenicei comentează romanul Matei Iliescu, jurnalul Ocheanul întors (o ediție integrală a jurnalului apare în 2014) refocalizează asupra traiectoriei sale de scriitor.
Preocupat de destinul artistic, Radu Petrescu a lăsat pentru fiecare scrisoare sau manuscris expediat câte o copie; o parte din ele au mai fost publicate de-a lungul timpului, de exemplu în revista Apostrof, apoi în volumul Corespondență. Sinuciderea din Grădina Botanică, ediție de Marta Petreu (Biblioteca Apostrof, Cluj, 2000).
Actualul volum, apărut hors-commerce, în îngrijirea fiicei lui Radu Petrescu și a soțului ei, artiștii plastici Ruxandra și Ion Grigorescu [Radu Petrescu, Corespondența (1946–1982), 2025, 476 p.], dă o imagine amplă a scriitorului și a felului în care acesta a traversat vremurile, deloc prielnice. Este vorba, așa cum însuși Radu Petrescu spusese la un moment dat, de un „roman” epistolar, care conține nu doar scrisorile „emise”, ci și pe cele primite; sunt peste o sută de „personaje”, ordonate cronologic, din 1946 – data primei scrisori cuprinse în volum – până în 1982, prin care se poate citi un destin, un tablou de epocă și un set de valori și atitudini. Un index al corespondenților, precum și scurta prefață a lui Ion Grigorescu, oferă câteva imagini asupra ansamblului de texte epistolare, mult mai mare decât prezentul volum: primele texte sunt din 1942, altele ar fi „către prietene”, altele sunt scrisori adresate sau primite de la Mircea Horia Simionescu din 1946, 1947 și 1949 – cu totul patru caiete.
Volumul acesta special portretizează o serie de relații ale clasicului în vremea sa. Perfect conștient de valoarea literaturii sale și de faptul că este ignorat de societate (Radu Petrescu a exercitat multă vreme ocupația de tehnician la un institut de agricultură din capitală) și, în general, de lumea literară, scriitorul trăiește și scrie – spre deosebire de eclatanța jurnalului – într-un mod elegant, calm, concentrat asupra obiectivelor mari ale marii culturi.
Bineînțeles, clasicul a fost și el tânăr: acest lucru se vede din scrisorile către Sașa Pană, arhivarul avangardei noastre, aflat la 1946 într-o perioadă de asezonare către idealurile noii epoci. Sunt rânduri despre posibilitatea publicării unui volum de poezii, întreprindere ratată. Radu Petrescu va debuta cu articole teoretice și poezii în 1947, în Națiunea lui George Călinescu.
Un loc aparte îl ocupă corespondența cu Miron Radu Paraschivescu, purtată începând cu 1966. Autorul Cânticilor țigănești este, probabil, cel mai cunoscut descoperitor de talente din literatura noastră: lui Marin Preda, Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag sau Norman Manea i se adaugă și Radu Petrescu. Întâlnirea dintre cei doi este întâmplătoare; în felul său excentric, deși conectat la vârful Partidului, MRP urmărea în primul rând conștiința artistică: ea (alături de un fond fiziologic aparte, marcat de schizofrenie) l-a determinat, de pildă, să se retragă la un moment dat de la Steaua, încă de pe vremea când purta numele de Almanahul literar (1952). Urmărind o expoziție a lui Paul Gherasim, MRP este impresionat de prefața catalogului, semnată de Radu Petrescu. Drept urmare, scrie un text în Luceafărul despre catalog. La începutul lui 1966, MRP se afla în preajma celei mai răsunătoare acțiuni editoriale din cariera sa: Povestea vorbii, suplimentul de la Ramuri. Deși publicația, sub conducerea lui MRP, nu a durat decât din aprilie până în noiembrie 1966, aici vor debuta onirici, mari prozatori – și Radu Petrescu, cu un fragment din viitorul roman Matei Iliescu (în numărul din iulie 1966). MRP se va implica în acest debut, prezintă romanul în diferite redacții (e antologic felul în care Cioculescu, redactor-șef la Viața românească, stă cu manuscrisul vreo două săptămâni în sertar, apoi îl dă unui alt redactor), iar în ianuarie 1970 va apărea, în sfârșit, romanul. Pe Radu Petrescu îl va lega permanent o afecțiune deosebită de Miron Radu Paraschivescu, care se va stinge din viață la mai puțin de un an după acest debut editorial la care contribuise.
Multe sunt punctele de interes ale acestui volum: bineînțeles, corespondența – cea mai bogată din volum – cu Mircea Horia Simionescu (Felix, Colorado, George, Țoncu), cu Petru Creția, Emil Brumaru, Norman Manea, Șerban Foarță.
Nu trebuie neglijată noua generație – optzeciștii. Radu Petrescu a dat uneori drept la cuvânt unor tineri din anii 1970, găzduindu-le rândurile în cărțile sale (lui Gheorghe Iova), scriind despre ei și despre proiectele lor (Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu). Avem scrisori către sau de la Mircea Iorgulescu, Mihai Dinu Gheorghiu, Gheorghe Crăciun („dumneavoastră sunteți un scriitor foarte adevărat, foarte real, un poet”, îi spune, intuind începuturile literare cu poezii ale viitorului prozator Crăciun), Maria Mailat, Adriana Babeți, Liviu Antonesei, Constantin Pricop, Nichita Danilov. Aceștia îl informează pe Radu Petrescu despre colegii lor de generație, despre lumea literară și practica unor reviste „de a colabora cu autorul” prin scurtarea textului (după cum spune Mihai Dinu Gheorghiu). De fiecare dată, Radu Petrescu cere informații despre proiectele lor, dar și despre apropiații corespondenților săi, în general. Semnificative sunt decriptările propriei opere, pe care le face într-o scrisoare din 1979 către Adriana Babeți: „În Matei Iliescu, făcute în sistemul O moarte în provincie sunt capitolele XVI–XXI (metamorfozele lui Zeus), capitolul XXV (urmărind o temă din Dante, Vita nuova, sonetul A ciascun’ alma presa a gentil core) și alte câteva, puține, mici locuri (de exemplu scena caietului rupt în grădina publică după episodul caietului rupt al lui Bălcescu, povestit de Ion Ghica și reluat, după cel din urmă, de Camil Petrescu în Un om între oameni, I, Întâmplări la Sf. Sava).”
Ediția reproduce și unele desene care însoțesc epistolele, relevante în felul lor; într-o scrisoare din vara lui 1947 către Petru Creția îi desenează și îi descrie „camera mea”: „pare cu totul absentă de la evenimente; răceală de ziduri străvechi; preajmă de foșniri vegetale; cu totul scutită de tenebre; când o locuiesc îmi pare anterior mie însumi, strămoș al unor umbre viitoare”. E o descriere ce conturează un topos; de multe ori, în jurnalul său autorul descrie casele în care locuiește, micile intemperii imobiliare. Sau corespondenții desenează: la o aniversare (31 august 1981), Șerban Foarță schițează o floare cu următoarea legendă: „«De Coma Berenices» stă să plece”, o reflectare a microuniversului în marele univers, cel astral, prin intermediul cărților: Părul Berenicei tocmai apăruse.
Interesul pentru Joyce (Ulysses) se vede într-o scrisoare din 1969 adresată lui Jean Ricardou, autorul volumului de teorie Probleme ale noului roman; aici, Radu Petrescu traduce în franceză unele pasaje din Matei Iliescu și precizează ce cărți din noul roman citise: Dans le labyrinthe de Robbe-Grillet, La Modification a lui Butor, precum și titluri de Pinget.
Este firesc ca o ediție de Opere ale târgoviștenilor, ale lui Radu Petrescu, colaționând și informațiile și viziunile din această Corespondență și din Jurnal, să fie alcătuită pentru stabilirea mai clară în conștiința publică a unor clasici (adică a unor scriitori înaintea vremii lor), încă ignorați de arhondologiile locale.