Acum un deceniu am inițiat o primă anchetă amplă despre literatura scrisă de femei, în România, anchetă publicată tot în revista Steaua.
S-a schimbat ceva în acești zece ani? Pentru a lămuri cum stau lucrurile acum, iată două întrebări scurte:
Cum este să funcționezi ca scriitoare în cultura română, în general?
Cum este sa fii femeie-autor în literatura română, în particular?
(Publicăm răspunsurile în ordinea sosirii și recepționării lor. Am solicitat, firește, mai multe autoare decât cele care au avut energia să și răspundă în aceste vremuri pline de corvezi.)
R.C.
Angela Marcovici
Măcar de aș putea fi doar atât, o ființă fără conștiință și fără un trup altfel decât cel al femelelor
Draga mea, Ruxandra
Răspunsul meu va începe cu un citat din Swann a lui Marcel Proust și continuă după încheierea citatului post-proustian, atât cât mă țin puterile și asta numai pentru că mă simt bine, ca peștele în apă să fiu „transcendă”, un termen nou ca o mumie egipteană scoasă recent la iveală:
”Sunt o apă informă ce curge după povărnișul ce-i iese în cale, un pește fără memorie și fără judecată, care, atâta vreme cât va trăi într-un acvariu, se va izbi de o sută de ori pe zi de sticla pe care va continua să o ia drept apă.”
Sper că observi cum intervine indeterminarea și informul apropos de un trup care ar putea fi chiar al meu.
Măcar de aș putea fi doar atât, o ființă fără conștiință și fără un trup altfel decât cel al femelelor, pe care atât de mult le invidiez încât am primit cine știe de unde o altă culoare a pielii decât acea a tuturor celorlalte femele. O culoare cenușie și plină de umbră, neagră și solară, roșie și roz, satinată și impregnată de vene albastre ce ies în evidență indecent fără efort și fără să mă gândesc la ele, deoarece sunt bătrână și slabă. Violența imaginii venelor contorsionate și infuzate, aproape violate de sânge în interiorul unui obiect-trup care mă trimite într-un spațiu specific feminin, mă obligă, dar mă și determină, să fiu negativistă la toate nivelurile și pe toate planurile cu sentimentul că acest lucru îmi dă o satisfacție extremă, acum și aici, adică într-o literatură marginală din sud-estul Europei, unde bate austrul, dar și frigul polar, o literatură care aproape nu mă mai satisface (ce-am putut sa scriu!), o literatură care își conține aproape toate răspunsurile și aproape toate întrebările (mare sărăcie). Și totuși, mai rămân câteva întrebări și câteva răspunsuri pentru mine, pe undeva. Și acest lucru se petrece deoarece întotdeauna mă aflu la o anumită distanță, eu, cea însuflețită de atâtea sentimente contradictorii de răspunsurile mele, pentru mine distanța este esențială, intimă și pur erotică. Este o pudoare specific literară și specific feminină. Trebuie să recunosc că îmi plac și rivalitățile (dacă am cu cine), dar cel mai frecvent mă las sedusă cu o visceralitate imensă de cărțile colegilor mei care sunt traversate și adunate, totodată, dintr-o perversiune îngrozitoare a mea, de un lasou compact cu ochi înguști de femeie când sunt bărbat, sau de un lasou cu ochi înguști de bărbat când sunt femeie, sau și una, și alta, exact atunci când simt o lentoare a privirii ochilor, o plăcere de nedescris, aproape insuportabilă, a trupului supus întunericului, limitei de neatins a orizontului înstrăinat, apusului de soare însângerat, în mintea mea, de sângele celor slabi și fără putința de a sări mai departe decât malul apei morții, atât de înșelător și susținut, totuși, de un nisip al lumii care se întinde și se adaugă pământului tare și pietrei pe cale de dispariție.
Codruța Simina
Cuvintele nu au sex
Nu cred că m-am închipuit vreodată scriitoare – poate, la un moment dat, prin pre-adolescență, când mi se părea că scriitorul aparține unui cerc select de oameni extraordinar de blânzi și înțelegători cu firea umană, lipsiți de vanități și preocupați să colecționeze până și amprenta aerului expirat de ceilalți. Cum înțelepciunea vine odată cu vremea, părerea mi s-a vindecat. În linii mari, este, oricum, irelevant – tot atunci visam la fel de intens și să devin VJ la MTV și jucam singură, în oglinda de sub televizor, Topul 100 cu scheme furate de la alți VJ-i.
Whatever the reasons, nu m-am perceput vreodată ca autor cu sâni. Literatura bună, română sau de altă naționalitate, e semnificare universală. Înlănțuirea cuvintelor nu are sex, la fel ca simfoniile. Îți plac sau nu-ți plac, îți spun sau nu-ți spun ceva. Din punctul ăsta de vedere, este infinit mai ușor să fii femeie-autor în literatura română, decât să fii om-autor. Pentru ultimul nu s-a dezvoltat, încă, nicio propagandă extensivă care să-i protejeze fragilitatea.
Apoi am tendința să mă las descumpănită de generalități – în fața ideii de „cultura română”, mă simt ca Lenocika, o fetiță dintr-o carte rusească pe care o citeam în copilărie – și care avea mereu o codiță făcută și una desfăcută. Nu știu niciodată de care parte a capului s-o așez. Am dedus în primii ani de școală, învățând istorie și comentarii literare, dimensiunea ei de mamă posesivă și răzbunătoare. Apoi, din diverse cursuri universitare am aflat că, pardon, cultura română are resurse nebănuite. De pildă, același curs de istoria literaturii, poate deveni, după caz și specializare, istoria presei sau istoria filosofiei. Sunt sigură că există și o specializare unde este pur și simplu istoria literaturii. Plus naivitatea cu „rezistența prin cultură”.
Odată cu primele beri mi s-a întâmplat setea de autenticitate, revolta: nu te poți baza pe o cultură care se supune declinării cu atâta plăcere. Așa că o iei pe cont propriu și încerci să-ți formulezi descendența. „Cultura română” devine o sumă de apropieri și depărtări istorice, dar mai ales izolare. Din perspectiva asta, funcționez foarte bine – duc nesfârșite dialoguri imaginare cu morți și altele răzlețe și adevărate cu puțini oameni vii. Cele cu morții sunt pline de supans, cele cu viii sunt confirmări târzii ale credințelor din pre-adolescență.
Cultura română și cu mine trăim un three-some în care ea e partenerul oficial, apoi eu și mai apare încă un tip ciudat, căruia nu-i e rușine să ne vadă în oglindă.
Se spune că relațiile astea durează.
Ana Barton
Veșnic contestabil
Cum este să funcționezi ca scriitoare în cultural română în general? Contestabil, veșnic contestabil, cum să fie? În viață, îți spun, chit că nu în față, că mai bine-ai face tu o ciorbă de burtă și niște chiftele și-ai spăla niște rufe, ai mătura și-ai deretica și, bine, fie, fă și lecțiile cu copilul, că-s prea obosit, altfel nu te-aș lăsa. Glumesc, normal, dar e și-un procent de adevăr aici. Misoginismul în artă nu se vede cum se vede în societate, dar prinde-i tu la o vorbă-ntre ei și-atunci să vezi ce cred de fapt, când nu le mai pasă ce crede lumea despre ei. Halucinant e însă misoginismul femeilor. Dacă n-ar fi dramatic, ar fi de tot râsul. Culmea e că eu nu am avut probleme cu discriminarea de gen, dar asta nu înseamnă că nu am văzut că alte femei au avut. Asta mă face să spun că n-a avut cum să-i fi fost vreodată prea moale unei scriitoare să funcționeze în cultura română. Pe vremuri, erau soții, surori sau mame excentrice. Le dădeau voie bărbații să se manifeste, dar nu le luau în serios. Nu le apreciau pentru arta lor. Acum, îi scandalizează, chiar dacă prea puțini recunosc asta. Modelul „zise Zdreanță-n gândul lui…“
Cum este să fii femeie-autor în literatura română în în particular? Mie mi-e bine, chiar foarte bine. Pentru că literatura sunt scriitori și cititorii deopotrivă. Eu așa simt lucrurile la palpare. Nu se poate să fim unii fără alții, am cădea noi, scriitorii, din rost, am ajunge, Doamne, aibi milă și nu lăsa să vie peste noi una ca asta!, să ne citim numai între noi. Mi se pare că avem și-un lămpaș crescut în mijlocul frunții, ca ciclopii. Îi luminează fiecăruia calea mică, iar din căi mici o ajungem ușor-ușor pe-aia mare. Nu la carieră me refer eu acum, ci la supraviețuire. A societății. Dar uite cum am căzut de pe trotuar. Despre femeile-scriitor vorbeam noi. În zilele noastre, e bine, e mai aproape de normal. Acum, nu știu ce să zic, o fi și-o chestiune de noroc. Pe mine, dacă nu-ți vine să mă ocrotești, iar asta din cauza staturii, cel mai probabil m-apropii mai degrabă de categoria bărbaților. Poate de-aia nu m-a discriminat nimeni fiindcă-s femeie. Dac-aș fi fost și eu minionă și delicată, te pomenești că altfel stătea treaba, se activau prejudecățile. Literatura română, draga de ea, se luptă să arunce femeile de pe soclurile lor de muze frumoase și proaste, statui făcute din marmura cea veche a așa-zisei superiorități masculine. Eu zic că reușește s-o facă, „femeile de literatură“, asta-i o vorbă de-a fie-mii, de când era ea mai mică, sunt vii, nici vorbă de nevătămare, vii și nebune, parcă le văd despletite ca amazoanele. Așa le văd eu. O fi un vis sau numai o părere? Poate să fie și numai o dorință. Merită să se-mplinească.
Marta Petreu
Ca-n Paradis
Paradisiac, de-a dreptul, ăsta-i răspunsul meu la amîndouă întrebările tale, dragă Ruxandra Cesereanu. Să argumentez:
Dacă Dumnezeu, în mare mila sa, te-a ferit să locuiești în capitală, paradisiac la pătrat: deoarece ochii care nu se văd se uită, știi tu zicala, te uită și cei care, deținînd prin tradiție pîinea și cuțitul, fac jocurile. Și-atunci stai și tu în și la locul tău – și nu încurci dansul. Cufundată în provincie ca-n puf, te poți bucura mai tihnit decît Ecclesiastul de marele spectacol al deșertăciunilor. Nu-i puțin lucru, nu-i e dată oricui o asemenea favoare.
Apoi, dacă scrii mai mult decît poate fi citit într-o noapte de insomnie, în mod sigur îți este decernată medalia națională de grafomanie. Să fiu dreaptă, medalia asta le este dată și domnilor autori, nu numai doamnelor.
Dacă scrii nu numai beletristică, ci te lăcomești la alte specii, inclusiv la cercetarea plusidisciplinară cu nuanțe și ideologice, de pildă, atunci poți avea nesperatul noroc de-a fi gratificată cu toate superlativele – e drept, insultătoare. Dar ce mai contează asta, din moment ce ai cules totuși caimacul reacției publice: sfînta huiduială, presărată cu scorțișoara bănuielii că, de fapt, autoarea aia impertinentă, vîndută unei oculte străine, s-a întins dincolo de granițele ei de competentă. E o bună ocazie pentru unii preacinstiți critici să îți ceară certificatele școlare, începînd cu grădinița. Vorba uneia dintre colegele noastre, de la autoare lumea așteaptă drăgălășenie, nu competență profesională. Așa că: actele la control.
Repet, dragă Ruxandra Cesereanu, situația de autoare are avantaje incomensurabile. De pildă, îți poți permite să scrii orice, să cercetezi orice, chiar și să te-atingi de vreunul dintre idolii mentalului național. Dar dac-o faci, nu trebuie să te miri că în onoarea ta sînt organizate veritabile festivități critice, că peste paginile tale este jucată o bătută a morții de nota zece, ori că publicul de pe tușă își arată și el indignarea, pătrunzînd pe teren: cu parul. O asemenea sărbătoare totemică dă viață nu numai presei scrise, ci și spațiului virtual, așa că-n final profesioniștii și amatorii dansează „Hora Unirii” pe textele tale, spre veci stîrpirea delincventei.
Unde mai pui că, în asemenea ocazii, ai rara șansă de a-ți verifica și rări, ca primăvara morcovii într-un strat, prietenii, amicii, persoanele cu care te saluți și așa mai departe; iar viața-ți devine cu mult mai ușoară. După o asemenea canonadă, pînă și doctorii la care mergi își încep examinarea medicală cu remarci asupra textelor tale – dovadă că ți-ai sporit, în mod nesperat, numărul de cititori și că aura celebrității tale este mai neagră ca fumul unui vulcan.
Apoi, să nu uităm, ai norocul rar să afli adevăratele păreri ale comentatorilor literari despre tine; comentatorii literari fiind, în cultura noastră literaturocentrică, învestiți din leagăn cu omniștiință și omnipotență. Sigur, ei ar putea să te pună pe-altar, drept biblică jertfă de sînge, dar în angelitatea inimii lor se mulțumesc să te scalde și să te boteze: în și cu zoaie. După două, hai să zicem trei asemenea ceremonii, atributele de diletantism, prostie, falsificare, incompetență, rea-intenție se fixează pe tine ca tresele generalilor. Și, slavă Domnului, acolo rămîn.
A, mai există și problema recunoașterii tradiționale, prin includerea în canonul literar, prin cronici placate pe textul cărții și prin ritualul anual al premiilor USR. O plictiseală. Mofturi.
Am aflat de cazna la care se supun unii domni autori pentru asta: se roagă bărbătește în fața altarului personal al fiecărui membru din juriu, invocînd foarte demn un motiv oarecare. Pentru plecările în străinătate, la saloane de carte, deschid ușa cui trebuie și bat viril cu pumnul în masă: Dacă eu nu, atunci cine?
Recunosc smerit: îi admir. Îi aplaud. Mă dau la o parte din fața lor, chiar le țin ușa: și să intre, și să iasă ei primii. Că doar sînt bărbați, deci n-au avut parte de răsfățurile de care avem parte noi, femeile. Sigur, au mai fost și domni autori – poate doi, poate trei – smotociți și ei un pic, precum își smotocește mîța pisoii. Dar ce pățesc ei nu se poate compara cu privilegiul nostru, al doamnelor, de-a trece prin repetate ceremonii de recoltare a scalpului. Nu, să fim cinstite, ei, domnii, nu au bafta noastră.
Să mai dau un exemplu: știu o carte, nu spun a cui, pentru care un domn autor a inventat următorul argument: nu poate fi premiată de USR, pentru că se ocupă de articole din ziare. Și-așa a salvat-o pe doamna autoare de la compromiterea printr-un premiu. Bun băiat, recunosc.
Cît despre canonul literar, acesta a fost pecetluit de mult, și, după cum se știe, s-a cam oprit la autorii afirmați și consacrați pînă în 1989. Un singur nume a mai fost introdus în acest burduf al lui Eol: Mircea Cărtărescu. Manualele școlare, alt mijloc de consacrare, au fost de multă vreme scrise și aprobate, de fiecare dată de cine trebuie. Iar premiile literare le dau criticii literari, de la Dumnezeu învestiți, cum am mai spus, cu omnipotență și omniștiință. În treacăt, trebuie să admit: capacitatea lor de a nu recunoaște noutatea și esențialul dintr-un text este unică, i-aș decora pentru ea. Eu, una, înțeleg că ei înțeleg că nu este permis să jignească o autoare, una care, neavînd prevederea de a se opri la o carte ce poate fi citită într-o oră, a scris o operă, întinsă pe mai multe specii literare. Și mă bucur că domnii critici omniștienți sînt și decenți, na! că mi-a ieșit o rimă.
Vrei exemple, nume? Pentru fiecare afirmație? Aiasta nu se poate, mă rog frumos, le țin, ca-n Caragiale, poate pentru următoarea mea ceremonie de beatificare, poate pentru memoriile mele. A, vrei să recunosc public că nu toți criticii literari sînt puși pe sanctificarea doamnelor prin insulte și calomnii. Recunosc: în lumea noastră culturală respectiv literară există și critici literari care nu se întind ca Păsări-Lăți-Lungilă, ci stau în propria lor dimensiune. Și chiar dacă unii sînt oarecum intimidați de atmosferă și au comentarii mai strepezite, măcar n-au un par în loc de condei. Merită o reverență.
Dar pot să te întreb și eu ceva, un fleac?: Cîte premii USR ai luat tu pentru opera ta, formată din: poezie, proză, cercetare științifică, eseu, carte-experimentală? Nu te osteni să îmi răspunzi, răspund eu în locul tău: nici unul.
Dar scrisori, anonime ori semnate, toate indignate de ce scrii tu în cărțile tale, ai primit? Telefoane de amenințare? Înștiințarea că opera ta va fi ori pusă la closet, ori, de ce nu, arsă? Numărul criticilor cu semnătură declarată negru pe alb care te răsfață în felul mai sus pomenit trece sau nu de 30? De 50? De 150? Vai, n-ai stat să-i numeri – sau nu vrei să îmi spui ce rezultat ți-a ieșit. Păcat, ne-am putea compara recolta…
Deci, ai primit măcar unul dintre aceste omagii supreme? Da, firește.
Atunci știi că pentru o autoare în cultura respectiv literatura română e ca-n paradis. Ești omul meu.
12 noiembrie 2016, Cluj
Irina Petraş
Critic literar fiind, n-am avut nevoie de recunoaşteri
Am mai răspuns la aceste întrebări şi constat că nu prea am motive să-mi ajustez părerile. Lucrurile nu devin mai bune, ci doar mai amestecate, aş zice. Pe de-o parte, în societatea românească mai rezistă, din fericire, reguli moştenite din vechiul regim, cu retribuţie egală indiferent de sex, cu femeia dornică de carieră proprie şi chiar încurajată să se realizeze autonom etc. Pe de altă parte, imediat după 1989, s-a insinuat şi ideea întoarcerii la „adevărata” tradiţie a familiei, cu femeia la „locul ei”: mamă şi gospodină, plus suport de nădejde al carierei bărbatului. Femeia om de afaceri, profitând cu aplomb şi distincţie de oportunităţile noii orânduiri, e dublată agresiv pe micile ecrane de femeia despuiată, dezvelindu-şi pisiceşte nurii lângă bărbatul la patru ace. Zicerea lui Montaigne – „Regulile lumii sunt făcute de bărbaţi, femeile au dreptul să le nesocotească” – răsună adesea a cappella, căci situarea în subalternitate poate să pară, uneori, comodă. S-au schimbat mentalităţi, regimuri, perspective, ideologii, însă esenţa învechită a raportului dintre sexe a rămas, în mare, neschimbată.
Oricum, ca tradiţional „ochi al dracului”, femeia pare să se plieze cu mai multă uşurinţă metamorfozelor lumii. Maestră a fardului, a disimulării, a maleabilităţii sinuoase, ea se înscrie destins forfotei nestăpânite a lucrurilor. Am descris altădată Scriitoarea ca fiinţă inteligentă, dar având acces la visceralitate, lucidă, dar fiindu-i la îndemână vagul, nuanţa, clarobscurul, puternică, dar jucându-şi cu oarecare perfidie şi profit fragilitatea şi administrând disponibilităţi redutabile. Ea nu se teme de previziunile în pană de vizionarism ale unui Lovinescu: „În ziua în care vor avea toate drepturile îşi vor da seama de ceea ce au pierdut, întrucât podoaba lor cea mai mare era tocmai în neegalitate şi în lipsa de drepturi, şi cu farmecul fragilităţii au cucerit lumea”.
În ce mă priveşte, chiar dacă am înregistrat atent toate derapajele din jur, am avut mai puţin de suferit din cauza misoginismului profund şi, câteodată, inconştient de sine al lumii româneşti, inclusiv literare. Critic literar fiind, n-am avut nevoie de recunoaşteri, fiind chiar eu cea care le acordă. Calitatea de judecător/judecătoare mi-a fost de la început pavăză şi am putut păşi în lumea bărbaţilor fără compromisuri, obligată doar să parez zâmbind avalanşa de complimente apropo de frumuseţea mea; lucru care nu s-ar fi întâmplat, fireşte, dacă eram bărbat, fie şi oricât de frumos!
Visul meu nu era/nu este ca femeia să imite apucături masculine pentru a dobândi drepturi şi situări „înalte”, ci de a acţiona liber în spaţiul social ca femeie, cu toate calităţile (şi defectele) genului. Şi de a fi recompensat fiecare, bărbat sau femeie, în limitele competenţelor cântărite lucid şi echidistant.
Mariana Codruț
Simpatici și antipatici
Mă simt acasă în literatura/ cultura română, că doar numai acasă ţi se întîmplă şi bune, şi rele – nu în vizită, nici în vacanţă…
Nu cred că destinul, traiectul meu ar fi arătat altfel dacă mă năşteam bărbat. Prin asta vreau să spun, printre altele, că nu am fost discriminată, decît în situaţii nesemnificative, ca femeie-autor. Şi nu am auzit de cariere literare fulminante clădite pe criteriul sexului. La noi, după cîte îmi pare, funcţionează alte discriminări, de pildă cea dintre e de-al nostru/ de-a noastră (deci e simpatic/ simpatică) şi nu e de-al nostru/ de-a noastră (deci e antipatic/ antipatică). În ce mă priveşte, la nivel oficial fac parte din clasa antipaticilor, alături de destui alţii. Îmi asum conştientă condiţia. De altminteri, ajungi foarte uşor în categoria asta: e destul să vorbeşti deschis într-o situaţie sau să te pui cîş faţă de cineva „de sus”. Mă tem că unii încă nu au aflat că în ’89 la noi a căzut dictatura. Deprimant, şi pentru ideea de lume artistică, şi pentru cea de lume liberă, democratică…
Din fericire, dacă scrisul e mai important pentru tine decît onorurile, eşti salvat. Şi te poţi bucura pe deplin şi de literatură, şi de simpatia ori preţuirea venite de unde nici nu te aştepţi.
Mihaela Mudure
Problema fără nume
Cum este să funcționezi ca scriitoare în cultura română, în general?
Dicţionarele noastre literare, istoriile literare, critica de specialitate nu acordă atenţie suficientă (tradiţiei) scrisului feminin. Universitatea, şcoala, în general, se complac în a neglija scriitoarele din motive de rutină, comoditate, lipsă de informaţie. Există câteva personalităţi mostră, cum ar fi Hortensia Papadat-Bengescu, Veronica Micle – aceasta din urmă fiind menţionată mai degrabă ca muză, decât ca poetă – şi cam atât cu „bietele” scriitoare ca să citez un istoric literar care s-a ocupat recent de poetesele ardelence. În opinia mea, am avea nevoie de o antologie a scrisului feminin în româneşte, sau în România. Există un început memorabil în acest sens. Margarita Miller-Verghy şi Ecaterina Săndulescu au publicat, în 1935, o astfel de antologie : Evoluţia scrisului feminin în România. Această iniţiativă trebuie reluată folosind metodologia aplicată de Susan Gubar şi Sandra Gilbert în 1985, în The Norton Anthology of Literature by Women : The Tradition in English, cu alte cuvinte punând în evidenţă modul în care scriitoarele au funcţionat în cultura română.
Cum este sa fii femeie-autor în literatura română, în particular?
Cred că întrebarea conţine – parţial – răspunsul. Chestionarul se referă la femeia-autor şi nu la femeia-autoare. Rezistenţa limbii la anumite construcţii feminine sau preferinţă noastră pentru anumite formule lexicale trădează atât mentalul colectiv, cât şi cel individual. Intrarea în spaţiul public prin poziţia de autoritate şi putere pe care o reprezintă auctorialitatea este încă o problemă, în spaţiul românesc, atât pentru receptori (redactori, critici, istorici literari, cititori ne-profesionişti), cât şi pentru femeia autoare, prin comparaţie cu alte culturi mult mai obişnuite a gândi umanul şi la masculin şi la feminin. La noi, romanciera este, încă, privită ca o excepţie curioasă pentru că romanul, nu-i aşa, este construcţie. Are deci nevoie de un Manole, cu Ana se ştie ce se întâmplă. Capacitatea de construcţie romanescă a femeii încă stârneşte uimire. Poeta este mult mai acceptată, ca o aşa-zisă normalitate culturală. Oscilaţia ei între muză şi creaţie este cel mai evident fenomen de emancipare a femeii, în literele româneşti, cel puţin în opinia mea. În dramaturgie şi la noi şi aiurea, femeile şi-au asumat actorialitatea mult mai târziu decât în alte zone ale literaturii. Prima româncă dramaturg este Constanţa Dunca-Schiau cu piesa Martira inimei, din 1870. Teatrul contemporan îmi pare sensibil la vizibilitatea femeilor autoare. De la Alina Nelega, până la Rodica Popescu Bitănescu ori Saviana Stănescu şi Nicoleta Esinencu (acestea două din urmă, însă, trăiesc şi scriu în afara României), femeile sunt acceptate în calitate de autoare pe scenele româneşti. Însă limba română mai are încă până la acceptarea femininului de la substantivului dramaturg, ceea ce demonstrează un persistent blocaj mentalitar.
Veronica D. Niculescu
Iar oamenii nu sunt mere și pere
Există întrebări pe care nu ni le punem niciodată, iar atunci când ne trezim față în față cu ele, la vreun festival, la vreo lansare, facem ochi mari, apucăm microfonul, ne dăm o șuviță la o parte din ochi, să mai treacă o clipă, și-apoi improvizăm un răspuns, ca să fie ceva. După care, acasă, seara târziu, în ciuda unui slab somnifer, ni-l vom aminti, răspunsul acela, și el ne va ciuguli din ficat. Și astfel, în ultima vreme m-am trezit zicând uneori: „iată o întrebare la care nu m-am gândit și la care acum va trebui să inventez un răspuns, dar să știți că el nu va fi adevărul, doar un biet surogat, de moment”. Așa și acum. Stau și mă întreb de câteva zile cum este să funcționez ca scriitoare în cultura română – și nu mi se clintește nimic. Nici un mecanism infim care ar putea stârni un răspuns. Deschid fișierul, caut iar întrebarea. Cum mă simt ca femeie-autor în literatura română? Nimic. Mă gândesc că mă simt doar un om și atât și că niciodată, nici jucându-mă la 12 ani cu copiii, nici scriind la 35 de ani singură în casă, nu m-am simțit neapărat o fetiță jucându-mă, o femeie scriind. Într-o vreme, când eram adolescentă, mă întrebam cum de m-am născut tocmai om, și mi se părea că doar dintr-o mică tresărire a soartei s-a întâmplat să fiu om, și nu câine. Închideam ochii și-mi imaginam că m-am născut câine. Simțeam inima bubuindu-mi în piept: o inimă de câine într-un piept de câine. Apoi pasăre. Apoi frunză. Apoi piatră – nici nu m-am născut, dar exist. Dar niciodată când scriu sau când public nu mă gândesc că sunt femeie. Sunt un om ca oricare, nu mă simt nici avantajată, nici dezavantajată că sunt femeie, nu mă strecor nici mai ușor, nici mai greu, nici pe ușa poveștii, nici pe a editurii. Timpul meu, dedicat scrisului, nu e nici mai îngust, nici mai lat. Intru, iată, pe teritoriul unde-aș începe să improvizez – și risc să sun fals, fiindcă nu mă preocupă treaba asta deloc. Însă, chiar când o spun, îmi amintesc amețeala din clipa când am deschis o revistă, recent, și acolo era o cronică pe o pagină, la o carte de-a mea, iar titlul era cam așa: „O poveste a devenirii feminine”. Am simțit că tocmai m-a lovit cineva în moalele capului și m-a crăpat pe din două. Și n-a mai contat prea mult ce urma, nici bune, nici rele. Fiindcă eu scriu despre oameni, iar oamenii, bărbați și femei, copii și adolescenți, nou-născuți și bătrâni, vagabonzi și bibliotecari, bunici și părinți, înșelați și iubiți, prăbușiți și salvați, singuri în case și singuri pe străzi, împreună în camere înalte, și așa mai departe, orice s-ar zice, nu sunt mere și pere, fructe de doar două feluri diferite înghesuite de o mână într-un coș, și atât de ușor de separat apoi, mere cu mere și pere cu pere. Sunt multe alte fire care-i adună laolaltă pe oameni în această mare grădină, Doamne. Ba chiar pe oameni și animale și plante.
Sanda Cordoş
Din viaţă şi din cărţi
Am ţinut câţiva ani un curs opţional despre felul cum îşi reprezintă scriitorii români propria profesie şi cred că pot afirma că, de la Eminescu (cu celebrul său autoblestem) şi I. L. Caragiale (cu blestemul adresat duşmanilor de a-şi vedea copiii numai scriitori români) şi până la douămiişti, dominantă, în imaginarul propriu, aşadar, este figura scriitorului damnat, care îşi resimte vocaţia ca pe un blestem, de sub care nu se poate (nu vrea, în sfârşit, de aici discuţia e foarte stufoasă) sustrage. Cât le priveşte, scriitoarele nu şi-au permis aproape niciodată această reprezentare (un lux, într-un fel), dar ele au luptat (de multe ori, cu ele însele) pentru a-şi impune vocaţia sau, mai corect, cred, pentru a-şi cultiva propria vocaţie. Bărbaţii au scris pe orice masă, pe orice fel de hârtie, inclusiv pe şerveţele (pe care cineva s-a îngrijit să le strângă), în vreme ce multe dintre femeile scriitoare au scris pe mesele de bucătărie, atunci când acestea nu erau folosite (de ele însele, de preferinţă) pentru întâia lor menire.
Dar cred că dvs. nu aşteptaţi un răspuns analitic ori istoric, ci unul personal. În ce mă priveşte, subscriu afimaţiei lansată, din câte ştiu, de către Marta Petreu, potrivit căreia în cultura română o femeie trebuie să fie de două ori mai competentă decât un bărbat pentru a fi luată în seamă. Poate „de două ori” este o exagerare expresivă, dar cred că unei femei i se cere mult mai mult decât unui bărbat pentru a i se recunoaşte valoarea literară. (Iar această exigenţă în plus, această dublă măsură este practicată – trebuie spus – şi de către unii bărbaţi, şi de către unele femei, cu precizarea că acestea din urmă au mai multă inventivitate în a trage cu arcul în suratele lor, ştiu bine care sunt punctele vulnerabile). În plus, o femeie este (nu doar în cultură, ci în general, în civilizaţia noastră) mult mai uşor de rănit (în chiar termenii feminităţii sale), iar tovarăşii noştri nu fac economie în acest sens. Am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele bărbaţi de reală anvergură culturală, bărbaţi cu părul cărunt, cu barbă albă şi cu mare recunoaştere (naţională), râzând ca nişte adolescenţi (încă neduşi la femei) şi ridiculizând istoriile de viaţă (reale sau inventate) ale unor scriitoare. Dacă în aceleaşi istorii, reflectorul era pus pe personajul masculin, ele deveneau eroice şi erau spuse şi ascultate cu respect. Eu însămi am stat cândva la o masă (să dau un singur exemplu) cu mai mulţi scriitori şi unul dintre ei, ce trece un om fin şi un poet subtil, soţ şi tată de familie, m-a întrebat cu un râs gros: „Da’ copilul tău are şi tată?”. Fireşte, copilul meu avea (şi are) şi tată, doar că eram divorţată şi într-o mamă singură e foarte uşor să dai cu cuvinte şi cu râsete. În viaţă, în general. Iar în viaţa literară, scriitorii sunt şi ei oameni.
Alţii au crezut că articolele şi cărţile mele n-au nici mamă, nici tată. Scriitori importanţi au parafrazat studii pentru care am muncit luni de zile, fără să facă nici o trimitere, ca şi cum ideile respective atârnau în aer, să le ia cine trece. Altcineva a pus într-o carte proprie (bine primită de publicistica noastră literară) câteva paragrafe luate tale quale dintr-un articol al meu. Altcineva…, în sfârşit. Când mă gândesc la episoadele acestea (cu o anume obidă), presupun că respectivii au mizat (şi n-au greşit, de altfel) pe faptul că sunt o fată bună sau o doamnă cumsecade (după caz); nu cred (poate greşesc) că i-ar fi făcut aşa ceva unui bărbat, fie el şi un tânăr domn.
În timp, am ajuns să trăiesc mai rar astfel de episoade. Sigur pentru că am îmbătrânit, dar şi pentru că – îmi place să cred – în cultura română s-a schimbat ceva fundamental în acceptarea scriitoarelor, a valorii la feminin.
Ioana Bot
Să fii femeie, în literatura română…
Machismul românesc e una din formele mentale „tradiționale” cel mai greu de ucis, după părerea mea. Din motive pe care nu am nici timp, nici loc a le dezvolta acum, el este „cultural acceptat” în spațiul românesc, mai ușor decît altele (…asemenea clișee), mai ușor decît în altă parte. Poți să jignești o femeie, pe meleagurile mioritice, privind-o de sus în diverse chipuri și pentru diferite pricini, fără ca lumea să te sancționeze pentru proastă creștere. Poți să îi reproșezi unei femei că – in extremis, cînd nu are nici un alt defect cu care să o fi „prins” – nu e bărbat, și să nu pățești nimic grav: să te încadrezi în „procedurile specifice culturii locale”.
Femeie fiind, așadar, și uneori mai scriind, am obișnuința acestui climat: respir în el, mă izbește în față, așa că, de voie, de nevoie, am dezvoltat, în timp, strategii prin care să dau replica, să nu mă las înjosită – dar, de cele mai multe ori, acestea sunt reacțiile mele, individuale, singulare. Atacată uneori (public, adică în pagini de reviste culturale) pentru că sunt femeie (și, pe cale de consecință, nu pot pricepe înălțimea ideilor unora, care în ochii mei – feminini, deci proști – se confundă cu impostura intelectuală), n-am asistat la nici o reacție de solidarizare cu mine a vreunui grup/bărbat/figură publică etc. Care să spună, măcar, că prostia subsemnatei (oi fi, dacă așa a scris marele…) nu are de-a face cu faptul că sunt femeie, ci cu anume procese mai lente sau inexistente ale creierului ce mi s-a dat.
Am colecționat, de-a lungul timpului, în singurătatea mea de femeie – scriitoare, figură publică, profesoară… dar femeie – multe exemple interesante pentru asemenea situații. Începînd cu minunatele adjective cu care – în prezentarea unor confrați bărbați – mă văd însoțită: „fermecătoare, delicată, frumoasă, elegantă, încîntătoare…” șamd., toate mi se cuvin, vezi Doamne, goale de sensurile lor și pline doar de sensul că acestea mi se cuvin mai pe drept decît cele de (aleg la repezeală) „inteligentă, sclipitoare, spirituală, avizată…”. Am încercat să le întorc figura distinșilor colegi bărbați, prezentîndu-i la rîndu-mi drept „fermecătorul profesor”, „frumosul critic”. Oripilare generală: o dată, era să mă bată un distins (poftim! de ce nu „fermecător”?) profesor pe care nici unul din noi nu l-ar bănui de vreo violență cît de mică. Am învățat că pe o femeie – în literatura noastră – o înjuri diferit; am ținut cîțiva ani o rubrică, la Dilemateca, despre cărți impostoare, proaste sau plagiate, și am fost, firește, destinatara unui hate-mail abundent: aproape toate misivele țineau cont, în jignirile adresate, că sunt femeie. Am primit – emailul aduce ubicuitate oricui, nu și anonimat – scrisori de amenințare sau reproș vehement în care, din nou, deși „pricina” fusese una intelectuală/profesională, eram amenințată cu oribile pedepse inculcabile femeii ce sunt (vă las să vă imaginați singuri ce și cum, lista lor încă îmi provoacă greața). Ultima piesă din această vastă colecție: elogiul care i se face soțului meu pentru că, luîndu-mă de nevastă (cam tîrziu, probabil, după măsura culturii tradiționale locale), mi-ar fi redat dimensiunea umană. Femeie, intelectuală, scriitoare, universitară și nemăritată pe deasupra, trebuie că le apăream multora drept ceva monstruos. Favorita mea, între toate, e una foarte veche (și rezistentă la trecerea timpului): „deși femeie, se ocupă de teorie (literară)”. Pentru că – veți fi ghicit – cu teoria feminismului stăm bine, practica lui ne omoară.
Alina Purcaru
Câteva evidențe
Multă vreme mi-a venit greu să cred că, în cazul scriitoarelor, eul real e cu mult mai expus, că la el se face apel mult mai frecvent și mai abrupt atunci cînd în discuție sunt cărțile. Cazul fascinației pentru identitatea Elenei Ferrante e notoriu, dar relația dintre biografia scriitoarelor și receptarea propriilor cărți are o istorie lungă și în legătură cu ea s-au exprimat, vădit indignate, o serie de autoare. Nemulțumite de dublul standard aplicat de mare parte a criticii, scriitoare redutabile din spațiul anglo-saxon au observat că prea adesea se întîmplă ca volume semnate de femei să fie receptate printr-un filtru biografic expeditiv, câtă vreme, în cazuri de inserturi biografice la vedere, literatura semnată de bărbați să fie mai doct etichetată drept „autoficțiune“, cu un întreg spectru de nuanțe puse în lumină.
Mi-a venit greu să înțeleg de ce ficțiunile unei femei ar presupune, din start, o mai fățișă devoalare a vieții nude, eventual a vieții celei care scrie. Și de ce e atît de mare tentația ca dincolo de text să presupui, ca cititor, o formă directă de experiență – iar nu de creație –, un corp sau chiar corpul celei care scrie? După o lectură, un comentator din sală mi-a comunicat că ceea ce scrisesem pînă atunci păreau poemele unei femei care știe că va rămâne sterilă. Nu vorbea despre „eu liric“, vorbea despre poeta, în carne și oase, care tocmai terminase de citit. Suprapuneri între ficțiune și biografie s-au făcut de cînd lumea, dar, cu toate astea, mi-a fost imposibil să nu mă întreb dacă un poet ar fi putut primi vreodată o observație care să vizeze fecunditate biologică sau propria anatomie. E un singur exemplu, unul din foarte multele.
Scrisul e o muncă secătuitoare, dar în medii în care e atît de ușor să fii minimalizată și bruiată, fie și prin prisma faptului că atragi reacții și chestionări care nu ar deranja/brusca un autor bărbat, face întreaga tărășenie mai anevoiosă pentru scriitoare. Cît despre receptare, speculațiile din proximitatea intimității, dihotomiile clișeice, de tip „cerebralitate“/„sensibilitate“, plus verdictul de „literatură a crizei“ (de presupus, sentimentale) parazitează, în continuare, analiza cărților scrise de autoare. Asta în cazul în care sunt discutate, pentru că spațiul pe care îl ocupă cronicile la cărțile autoarelor, (și) în țara noastră, e vizibil mai redus decît cel rezervat scriitorilor. Desigur, observația e una generală, privitoare la medie, și nu la excepții, și cu atît mai puțin la experiența mea directă, care a fost una fericită, din punctul de vedere al recepării.
Am lăsat pentru final o evidență revoltătoare: numărul extrem de mic al scriitoarelor invitate la festivaluri literare sau lecturi publice. Sunt atât de puține, încât par excepții. Reprezentativitatea, în toate aspectele ei, de la receptare și până la prezența concretă pe scena literară e, în România, sub realitatea pe care o acoperă munca și cărțile scriitoarelor. Dar lucrurile se schimbă, sunt semne clare că lucrurile se schimbă!
Andra Rotaru
Miile de ațe
L-aș cita pe Sesto Pals: „Va fi un clown și toți vor fi paiațe/ Iar vântul nostru preschimbat în cer/ Va fi cusut din miile de ațe/ Și ațe toate o pomană cer.”
Acum peste zece ani debutam revuistic cu un poem care se numea Băiețandrul Andru. Apoi, la debutul editorial, Adrian Urmanov scria pe coperta a patra că sunt „bărbatul speciei”. Dacă mă duc și mai în urmă, văd că majoritatea surselor de inspirație au fost personaje care puteau trece cu ușurință dintr-o parte în alta, dacă ne gândim la Orlando al Virginiei Woolf, la Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde, sau la Frida Kahlo. Posibilitățile sunt nelimitate odată ce începi să scrii. Poți cita din corpuri: al tău, al altuia, al unui animal, al unui obiect etc. Am fost mereu atrasă de un viitor care este în urmă, în care regnurile animale trec oricând în cele umane, iar percepția este de multe ori amplificată. Se creează o zonă monstruoasă a interconexiunilor lingvistice și corporale, hibridizări și discursuri ale unei lumi noi. Un pic de gurlesque, un pic din imanența pe care astrele o deșartă peste viețile noastre, încât uneori suntem niște marionete și ne poziționăm în diverse „flash-mob-uri” animate de voci care nu sunt ale noastre. Funcționăm atât cât ne permitem. Că este aici sau în altă cultură, nu ne oprește mai nimic.
În particular, dacă stai mult în casă înconjurată de cărți din literatura română, e în regulă să fii femeie-autor sau o bucată de portocală sau orice e în regulă pentru tine în acel moment. De abia ce te poți retrage și mai bine și îți poți ține companie. Oamenii mă obosesc în general, ies puțin, iar de cele mai multe ori prefer călătoriile în afara literaturii române. E un fel de a mă dezrădăcina din nou și din nou, un exercițiu pe care l-am început intuitiv, iar acum îl urmăresc în mod constant. Dacă volumele sunt pentru un spațiu al unei case, acțiunile și consecințele lor trebuie trăite, având grijă mereu ca una să nu o ia înaintea celeilalte. Dar și acest posibil dezechilibru face parte tot dintr-un traseu, pe care îl parcurgi sau te oprești.
Magda Cârneci
Femeile sunt pe calea cea bună
Sunt departe de țară, fără acces ușor la e-mail și din această cauză sunt nevoită să răspund pe scurt la această anchetă care, ca toate cele dedicate temei femeilor în cultura română, mi se pare binevenită. Am scris pe larg despre acest subiect în revista Observator Cultural din 21 aprilie 2016, trimit acolo pe cititori (ttp://www.observatorcultural.ro/articol/solidaritatea-feminina-schimba-progresiv-lumea/). Dar, în două cuvinte, aș zice că, deși în continuare nu e ușor să fii femeie într-o cultură cu sechele tradiționaliste în mentalitatea unor șefi culturali din alte generații, lucrurile încep să funcționeze din ce în ce mai aproape de normalitate și pentru femeile scriitor. Faptul că unele funcții importante și vizibile din justiție, parlament, partide politice și guvern sunt acum ocupate de femei arată că societatea românească internalizează cu rapiditate o stare de fapt vizibilă în toată Uniunea Europeană. Faptul că Uniunea Scriitorilor are numai bărbați în conducere arată că acolo situația e puțin blocată, dar nu departe de normalitate, întrucât există 1-2 femei care conduc unele filiale din țară. Faptul că existe gale naționale ale poeziei fără nicio femeie poet – când avem actualmente mari poete în generații diverse – mi se pare însă o gravă anormalitate.
Știu, o să mi se zică că acest aspect nu are importanță, dar eu cred că are și manifestă o anume mentalitate care trebuie să-și ia curajul să depășească anumite tipare bătătorite de aceiași bărbați de cultură aflați în aceleași posturi de conducere de decenii. Las pe alții/altele să scrie digresiuni inteligente și ineficiente despre condiția femeilor de cultură și a femeilor scriitoare de la noi. Cred că nimic esențial nu se va schimba dacă nu luăm în calcul și factorul de putere și reprezentare instituțională. Dar, cum spuneam, cred că femeile sunt pe calea cea bună.
Iulia Militaru
În literatura română este dificil să-ți asumi o poziție marginală
Problema femeii-scriitor este mereu aceeaşi, trebuie să lucreze cu un material profund marcat de diferenţele gen – limbajul. Consecinţele sunt majore atât în ceea ce priveşte produsul, cât şi poziţia pe care o ocupă ea în lumea culturală. Literatura este privită adesea ca promotoare a diversităţii, oferind cititorului un număr mare de genuri. Însă, susţinerea genului ca diversitate este inutilă, atâta vreme cât mai vorbim încă de gen, adevărata diversitate nu poate exista decât în afara oricărei clasificări, iar asta se va face când genul va dispărea, când poezia, romanul, proza scurtă etc vor deveni de nerecunoscut. De asemenea, există studii care aduc ca argument prezenţa unor perioade în care literatura devine dominată de autoare. Însă, nu de numele care sunt acceptate şi citite la un moment dat ar trebui să ţinem cont, ci mai degrabă de tipul de discurs pe care ele îl aduc în spaţiul public. Iar aici, avem într-adevăr o problemă, la noi fiind îngrijorătoare absenţa unor grupuri care să ia atitudine, lipsa unor voci care să condamne limbajul marcat de diferenţele de gen şi să acţioneze în acelaşi timp. Autoarele nu urmăresc decât să ocupe o poziţie cât mai centrală, într-un câmp dominat de bărbatul-scriitor. Vor să fie acceptate şi integrate în acest sistem, îi acceptă ierarhiile şi pe cei care le fac. Femeia-scriitor se bucură când primeşte apreciere fără să vadă că jocul este mereu lăsat să se desfăşoare în altă parte, într-o zonă care-i rămâne străină.
Am debutat destul de târziu, când ceilalţi scriitori de aceeaşi vârstă cu mine erau deja la al doilea sau al treilea volum. Grupurile erau deja formate şi am putut să observ mai bine dinamica lor. Asta a avut o influenţă majoră asupra mea, ajutându-mă să ştiu unde şi cum vreau să mă poziţionez faţă de aşa-zisul mainstream. Riscul este ca tot ceea ce ai de spus să se stingă undeva în afara câmpului, cu atât mai mult, cu cât „afară” nu eşti singur, ci există şi aici structuri care preiau discursul mainstream şi-l oferă sub o formă mult „îmblânzită”, aparent deschisă. Ele susţin de fapt centrul, promovându-i structurile şi diminuând vocile care încearcă să construiască o opoziţie. Într-adevăr, din felul cum au evoluat lucrurile în ceea ce mă priveşte, în literatura română este dificil să îţi asumi o astfel de poziţie, pentru că aici grupurile nu sunt legate de o agendă comună, ci de un interes personal. Lucrul acesta îngreunează orice acţiune. Cel mai bine am înţeles asta atunci când am încercat să punem bazele unei edituri. Voiam să publicăm autoare care să îşi asume poziţia marginală. În mod paradoxal, foarte puţine femei-autor au trimis manuscrise, preferând tot editurile care le aduceau mai mult capital de imagine. Ne-am dat seama că va fi un proces de durată până când o astfel de comunitate se va putea constitui, nu ne rămâne decât să aşteptăm.
Andreea Răsuceanu
Simptome recognoscibile
Cred că în primul rând e greu să fii scriitor în cultura și literatura română, punct. Mai ales scriitor tânăr. Cu o piață de carte mică, cu edituri care privilegiază doar anumite tipuri de cărți, refractare sau indiferente la scriitori abia apăruți, la anumite genuri (critica, teoria literară, dar și poezia sunt primele pe lista neagră) e greu, de ce să nu o spunem. E vorba de tiraje infime, care uneori nici nu intră în librării, edituri care nu-și permit să investească în promovare, o mașinărie complicată în fața căreia de obicei scriitorul e neputincios. Uneori, privind parcursul firesc al unei cărți occidentale din momentul apariției – turneele de promovare, întâlnirile cu cititorii, cronicile (în Suedia există o ”zi a cronicilor”, în care autorul află cum a fost întâmpinată cartea lui), apoi tot ce decurge de aici: premii consistente financiar, burse și rezidențe literare care sprijină sciitorii să-și ducă proiectele la capăt etc- totul pare că se petrece pe o altă planetă. Evident că e și mai greu ca scriitoare, pentru că la toate cele de mai sus se adaugă și o serie de prejudecăți, de care nu ne-am eliberat în totalitate. Acuza de minorat tematic, stigmatul de ”literatură feminină”, un mod condescendent – îngăduitor, ”patronizing” sau de ironie binevoitoare – de raportare la scrisul unor autoare, toate sunt simptome recognoscibile și acum în mica noastră lume literară. Uneori ele ies la suprafață pe neașteptate de sub aparența unei corectitudini politice afișate cu ostentație, sub forma unor involuntare mecanisme verbale clișeice, adânc și iremediabil înrădăcinate în subconștientul nostru: poezia unei autoare e musai feminină, delicată, plină de grație; o scriitoare care vine cu un roman amplu, cu o construcție solidă scrie ca un bărbat etc. Din păcate, rezultatul concret al acestui tip de atitudine este absența autoarelor din prim-planul vieții literare, din jurii, board-uri ale diverselor foruri literare etc, dar și o mai slabă reprezentare cantitativă a lor în antologii, volume colective, o mai slabă prezență în general, pe piața editorială. Chiar dacă lucrurile par să se mai fi schimbat, mai ales când e vorba despre generațiile tinere de scriitori, mai e mult până ce cărțile autoarelor își vor porni drumul în lume de pe aceleași poziții cu ale autorilor. Cât despre nuanța din întrebarea dvs: e greu să fii femeie-autor în literatura română, dar parcă și mai greu e să fii scriitoare în cultura română. Cred că scriitoarele au o vizibilitate și mai mică în mediul cultural, în general, decât în breasla din care se revendică. Sunt și excepții, desigur, mai ales când e vorba despre autoare implicate în viața publică, cu păreri la zi despre viața politică, de pildă. Altfel, sunt mult mai puțin vizibile decât autorii-bărbați. Cred însă că lupta nu trebuie abandonată, și că efectele luării de atitudine a unor autoare ale căror voci contează se văd deja, deci putem conchide că lucrurile merg spre bine.
Miruna Vlada
Manualele fără scriitoare ciuntesc de fapt realitatea
Atenție, urmează un text profund ideologic. Asumat în mod intim ca ideologic. Aș vrea să vă povestesc de ce pe mine, nu doar ca scriitoare din România, dar mai ales ca cetățeană din România, mă afectează foarte tare slaba reprezentare a scriitoarelor în literatura română studiată în școală.
Aș porni de la o întrebare incomodă, dar sănătoasă – ce înțelege o fată/adolescentă din manualul de limba și literatura română din generală sau din liceu? Eu ca adolescentă/poetă-precoce-în-formare am avut pur si simplu un noroc chior – am nimerit la un liceu unde din când în când erau invitate să citească în sala noastră de festivități Nora Iuga, Angela Marinescu, Adela Greceanu, Ruxandra Novac, Doina Ioanid sau Elena Vlădăreanu. Fără aceste infuzii de literatură feminină contemporană nu știu cât timp mi-ar fi luat până să le descopăr scriitura, dar am motive solide să cred că imaginea mea despre cum se scrie ar fi fost grav distorsionată. Din manualele de română o fată află că o serie de domni impozanți, musai cu barbă, au scris multe cărți, au reinventat limba română și au scris uneori și despre dragoste și atunci hop! – apar și femeile în postura clasică de ‘obiect al adorației’. Femeile ca iubite ale scriitorilor celebri sau mame, sau amante, sau personaje/constructe ale minții bărbaților geniali. Cam cu asta formăm mintea unei adolescente. Doamna T, Zoe, Ana lui Ion, Florica și celelalte “produse” ale marilor creatori și ăsta e marele lor merit – sunt mereu ”ale cuiva”. Aparțin. Literatura română de manual le învață pe fete că trebuie să aparțină ca să fie adevărate femei. Lipsesc clar reperele femeilor de sine stătătoare. Femeile care au făcut chestii memorabile, cele curajoase care au încălcat regulile ca să schimbe ceva în bine. Să nu ne lăsăm induși în eroare – apar și femei în manuale – dar ele nu au autonomie – sunt creații ale autorilor bărbați. De aici se poate ușor extrapola – păi dacă femeile nu au creat nimic valoros, de-aia nu sunt în manuale. Așa se apără autorii de manual din care lipsesc femeile, multe dintre acestea fiind ele însele femei. Aceasta e de fapt partea cea mai periculoasă a absenței femeilor din manuale. Că se pot crea premise pentru astfel de erori de logică. Idei simpliste, dar extrem de nocive de tipul – da, femeile stau la cratiță, dar bărbații primesc stelele Michelin ca cei mai buni bucătari. E evidentă aici o distorsiune de accent, mereu în defavoarea femeii, făcută “să pară” criteriu obiectiv. Da, femeile au creat mai puțin din cauza contextelor politice și sociale, dar nicidecum mai puțin valoros. Marea bubă e că dacă ne educăm din școală să “nu vedem” realizările femeilor, așa vom continua și la maturitate. Ne vom ironiza colegele, fiicele, femeile de pe stradă, prietenele repetându-le zilnic că ele “nu pot să reușească” la fel ca bărbații. Dar ele nici nu trebuie să o facă… de fapt. Pentru că într-o societate sănătoasă ele nu trebuie să demonstreze nimic nimănui. La fel e și cu scriitoarele. Ele au stiluri diferite, mize literare diferite și ca să reușească au fost “forțate” să mimeze multă vreme stilul bărbaților, centrul de putere. Teoria postcolonială explică bine cum în loc să își dezvolte propriul stil, marginalul e “forțat” să îl mimeze pe cel puternic. Dar apoi marginalul percepe asimetria, deconstruieste structura de putere ce i-a fost impusă prin educație și apare revolta. Cam așa au fost poetele din anii ’90-2000. Revolta și denunțul, cu stângăciile, patetismele și naivitățile lor necesare. Ca să vezi această asimetrie simbolică ce stă la baza discriminării femeilor inclusiv în istoriile literare, care trec sub tăcere scriitoare și gonflează scriitori, eu cred că trebuie să ți se predea undeva în mod echilibrat, cu efort critic de înțelegere atât creațiile femeilor cât și ale bărbaților. Dacă acestea lipsesc din școală, atunci chiar și statutul scriitoarelor contemporane poate suferi mult de marginalizare/auto-marginalizare.
Un alt motiv pentru care eu ca scriitoare simt nevoia să fie mai multe scriitoare în manuale ține și de temele abordate de o femeie în literatură, de vocile personajelor ei, de tipul de observație social (nu doar afectivă) pe care o femeie o poate realiza distinct de un autor bărbat. Evident că literatura de calitate nu are gen. Dar percepția are gen, la fel și formarea gusturilor sau a tipului de sensibilitate pentru observația socială al unui tânăr/tinere. Acestea se dezvoltă diferit la femei și la bărbați și cred că ambele genuri au de învățat din asta. Diversitatea genurilor și a modului diferit de interacțiune cu realitatea, care se reflectă într-un mod foarte incitant în literatură, e un element de cultură generală, e ceva de bază. De aceea cred că e foarte problematic să văduvim elevii de explorarea acestor distincții de gen, și de bogăția multiperspectivală ce le va fi tare utilă în toate experiențele ulterioare. Manualele fără scriitoare ciuntesc de fapt realitatea, în care și bărbați și femei deopotrivă au găsit căi creative de a se exprima și de a inova literar, performând adesea pe paliere diferite. Despre unii aflăm infinit mai multe decât despre celelalte. La fel cum și despre femeile ce scriu critică literară aflăm adesea puțin către deloc din manualele de română.
Dezbaterea asta e foarte importantă pentru mine ca scriitoare. Nu pentru că aș vrea să apar în manuale (ba din contră). Dar manualele, și implicit orele de română din școală formează noi generații de cititori/degustători de literatură. Cum îi încurajăm să citească autoare contemporane dacă le vorbim doar de bărbați geniali care au inventat/reinventat literatura în preajma muzelor lor serafice? Trebuie să ne gândim foarte bine ce societate ne dorim. Una în care munca femeilor e mai puțin valorizată, indiferent de domeniu, cum se întâmplă în prezent? Ok, atunci să avem manuale fără scriitoare. Pe principiul – dacă vocea femeilor creatoare lipsește din spațiul public, și asta nici măcar nu e dezirabil, atunci e normal ca ea să nu apară nici în manuale. Eliminăm femeia ca model de dezvoltare intelectuală și socială (demonizând femeia de carieră sau femeia care nu vrea să fie mamă) și apoi ne mirăm că avem violență domestică chiar și în familii educate?
Adina Diniţoiu
E dificil să fii femeie-autor în literatura română
Cultura română este încă foarte patriarhală – aşa cum este şi societatea românească, inerţială, conservatoare, patriarhală. Aşa cum spuneam şi cu ocazia dosarului „Femeile în spaţiul public”, pe care l-am realizat pentru Observator cultural nr. 819/ 21-27 aprilie 2016 (şi cum afirmau şi participantele/participanţii la temă), în spaţiul cultural autohton persistă un misoginism difuz, mai discret, mai greu, aşadar, de identificat, dar care face în continuare foarte dificilă situaţia scriitoarelor, a femeilor-autor. Oricum, poziţiile de putere în instituţiile literare şi în universităţi sunt ocupate, toate, aproape fără excepţie, de bărbaţi – urmând vechea „ordine” din comunism, care nu s-a schimbat prea mult la nivel de infrastructuri. Poziţia ocupată de scriitoare în cultura română este, în continuare – din punct de vedere instituţional, sistemic – una marginală.
Personal, ca să răspund la întrebare, condiţia de „femeie-autor” (iată, în română folosim masculinul, „autor”, deşi în franceză, de unde e important sensul de „scriitor” al termenului, există şi femininul „auteure”) mi se pare dificilă – mai ales când ai de-a face cu sistemul literar, cu instituţiile lui. Eu, una, ca jurnalistă la o revistă privată, nu am avut prea mult de-a face cu instituţiile de stat, şi asta a fost pentru mine o şansă de a-mi vedea relaxată de meserie şi de a nu mă izbi prea mult de obstacole de acest fel. Altfel, recunosc, am avut uneori de-a face, în lumea culturală românească, cu două tipuri de reacţie dinspre partea masculină: pe de o parte – senzaţia de condescendență curtenitoare, pe de alta – senzaţia de a deranja (de a agasa chiar) ca partener(ă) egal(ă) de dezbatere/dialog cultural(ă). Corectitudinea politică are excesele ei în lumea occidentală – uneori, ca intelectual, le resimt pe propria-mi piele – dar recunosc că, în România, suntem departe de a aplica fie şi o minimă, reală, corectitudine politică, aşa că avem (mare) nevoie de ea – inclusiv în ce priveşte inegalităţile de gen, mai mari la noi decât aiurea.
Floarea Țuțuianu
Ar trebui să fiu doar femeia-autor. Dar cine-și permite?
În cultura română o scriitoare trebuie să funcționeze pe mai multe planuri :
1.social – un job de unde să-și câștige existența, 2. familial – soție, mamă, fiică – cel puțin una dintre ele), și 3. în restul timpului….. scriitoare. Ce tu rezidențe, burse de creație, un loc liniștit în care să-și scrie un roman? La noi, cele mai bune romane s-au scris în bucătărie, – locul cel mai intim, cald și liniștit (după ce s-a stins și ultimul zgomot din bloc)
Generalul se reflectă în particular. Încerc să fac slalom printre momentele când scriu poezie (de obicei, noaptea), serviciu (în timpul zilei) și weekend (când desenez- mai nou- digital artwork in progress ). Scriu greu și rar. Satisfacțiile sunt pe masură: rare și de scurtă durată. Ar trebui să fiu doar femeia-autor. Dar cine-și permite?
Ioana Nicolaie
discriminările de tot felul mi se par mai rușinoase și mai înfloritoare ca oricând
E irrelevant să funcționezi ca scriitoare în cultura română în general. Dar irelevant este și să fii scriitor, artist vizual, coregraf etc. Cultura asta română e ca un biscuit din care unii, politicieni mai ales, mușcă după pofta inimii, iar alții, așa-zișii normatori culturali, de fapt critici mediocri, de duzină, îl pun la mucegăit, sau la înmuiat, făcând orice ca să-l murdărească și așa să-l distrugă. Când apare o instituție ca acel ICR condus de Horia Roman Patapievici intră în dârdori și se dau de ceasul morții, doar, doar o s-o șteargă de pe fața pământului, dacă se poate și din amintire. Și o spulberă viclean, din vârful buzelor și-al penițelor, căci nu li se pare nimic mai plăcut decât să calce în picioare profesionalismul și valorile adevărate. Ce nu știu ei e că în ciuda oricăror manipulări contextuale, că oricât s-ar strădui să toarne peste alb negru, că oricât ar vrea să substituie operele adevărate cu unele de ocazie artiștii adevărați merg mai departe. Își fac filmele fără bani de la buget, își scriu mai departe cărțile, își văd de teatrele, de spectacolele și de vernisajele lor. Nu volumele lui Nicolae Breban sau ale lui D. R. Popescu, scriitori decorați de președinte (oare cine-i sunt consilierii, cum se poate opta pentru aceste nume?), sunt cele care fac vie literatura română. Dimpotrivă, o urâțesc, o mortifică, o îngroapă. Nu tot felul de laureați politic, în numele sfânt al Culturii, au o cât de firavă legătură cu arta adevărată. Din fericire, există tot felul de festivaluri independente care funcționează și care ne țin conectați cultural cu lumea largă. Cât despre femeile în cultură, mai e cale lungă până să li se recunoască obiectiv valoarea.
E tot mai greu să fii femeie-autor. După un sfert de secol de libertate, discriminările de tot felul mi se par mai rușinoase și mai înfloritoare ca oricând. Faptul că mă mișc în oaze cultivate, că am editori profesioniști nu rezolvă cu nimic problema receptării literare. Mulți critici de azi, unii tineri, îmi pare rău să o spun, sunt sexiști în mai toate judecățile lor. Probabil au încremenit încă de la început într-un proiect bizar în care arta trebuie să aibă culoarea unui singur gen. E ca într-o poză pe care am văzut-o de curând, veche de aproape un secol, în care erau imortalizați intelectualii orașului în care m-am născut: pe al patrulea rând, bărbați, pe al treilea și pe al doilea, la fel, iar pe primul niște băieți de vreo doisprezece ani. Cum pot atenua eu cât de cât asta? Subliniind în varii contexte cât de minunate scriitoare avem, mai vechi și mai noi, cât de novatoare sunt cărțile lor, cât de profesioniste și de acurate sunt studiile și cercetările lor.
Simona Popescu
Scriu între patru pereţi, unde nu există noţiunea de cultură română
Nu ştiu cum „funcţionez” ca scriitoare în cultura română. Scriu între patru pereţi, unde nu există noţiunea de cultură română. Dacă stau bine şi mă gîndesc, nici cea de… cultură! Apoi, nici nu simt acolo, între patru pereţi, că ar fi nişte particularităţi care creează diferenţa mea faţă de un el-scriitor. Bineînţeles că sînt, dar nici nu-mi trece prin cap, conştient, ceva din zona asta atunci cînd scriu. Îmi amintesc acum că, după ce a apărut volumul meu Juventus, în 1994, bunul meu prieten Alex. Leo Şerban, care a citit cu mare atenţie tot, m-a întrebat de ce nu există în carte mărcile genului feminine (acorduri etc.), cum era firesc, nu? Am luat cartea şi… avea dreptate! Nu mi-am bătut capul cu asta.
Nu e în nici un fel – sau, reformulînd, nu e într-un fel anume să fii femeie-autor în literatura română. E mai bine, de la o vreme, că nu te mai „firitisesc” penibil unii, alţii cu expresii de-a gata precum „poezie feminină” sau „literatură feminină” (mai întotdeauna diminuantă pe vremuri), s-a rărit obiceiul, s-a estompat discriminarea (căci nu se folosește expresia “literatură masculină!). Și e bine că au apărut mai multe femei care scriu critică literară, eseu sau care se ocupă de teoria literaturii. Ce bine că nu există expresia “critică feminină” sau “teorie literară feminină”!
Dacă întrebările mi-ar fi fost puse înainte de 1990, aș fi căzut puțin pe gînduri. Să fii o fată care scrie şi care vorbeşte în public, pe la cenaclu sau chiar pe la colocviile organizate ici-colo prin ţară, era o condiţie plină de… condiţii şi reflexe condiţionate. Îmi aduc aminte cum am aterizat la Cenaclul Universitas prin 1984, în anul întîi de facultate. Erau mai mult băieţi, dar şi cîteva fete, însă nici una nu vorbea după lectură. Am fost surprinsă. Poate era seara aia o excepţie, dar… nu! Era regula. Eu aveam nişte prieteni băieţi în liceu – Andrei (Bodiu), Marius (Oprea) şi Caius (Dobrescu) –, ne întîlneam şi vorbeam despre literatură, ne ascultam unul pe altul cu… vehemenţă, dacă pot spune aşa, era între noi un război al ideilor, al opiniilor, dar şi tandreţea prieteniei, de după „război” (mai ales că ne plăcea şi să rîdem!). Şi-am îndrăznit atunci, la Universitas, să deschid gura, iaca-aşa! Şi toţi băieţii ăia s-au întors spre mine cu un rînjet descurajator, cu privirea lor arogant-masculină măsurîndu-mi frazele. A fost o situaţie… Eram inadecvată, chiar şi fetele se uitau derutate la mine, fără solidaritate, adică cine se crede asta? Mi-a rămas în minte, cumva simbolic, scena asta… particulară. Altfel, în general, în ultimii ani tot aflu de la studenții mei că nu se mai face la școală Hortensia Papadat-Bengescu, n-o mai citesc. Și-atunci încep să le vorbesc nu despre “literatura feminină”, ci despre literatura scrisă de această femeie. Prin ea, literatura feminină nu mai e o expresie diminuantă, capătă un conținut. Profund interesant! Cine nu are nevoie de acest conținut? Programa școlară? Cultura română? Avem nevoie noi, oamenii (femei și bărbați), în general și-n particular.