Atunci când analizăm sau comparăm diferite poetici și paradigme estetice, un element definitoriu în construcția acestora este furnizat, la un prim nivel, de legătura dintre simbolic și real, menită să dezvăluie două reprezentări semantice diametral opuse. O asemenea perspectivă m-a făcut să constat, nu de puține ori, că poeții din generațiile anterioare sunt mai orientați către sine și descriu carnația propriilor lumi imaginare/lăuntrice într-un mod care evită adesea socialul, chiar dacă acesta stă la originea angoaselor pe care le reformulează constant. La un al doilea nivel, dar în strânsă relație cu celălalt, se află raportul dintre particular și general, cu accentul pus pe general, fapt care conduce la folosirea metaforei și a tropilor subsidiari ca singure instrumente în coagularea universului liric. Iar efectul imediat este autosuficiența unui discurs ce se hrănește din imagini vagi, cu miză revelatorie, dar care nu au nici măcar capacitatea de a surprinde concretul existențial, darmite natura lui vie, pulsatorie, conectată în permanență la ceea ce se trăiește cu adevărat, dincolo de sofisticări culturale. Firește, nu pledez aici pentru un realism poetic (nici nu ar fi cu putință), dar astăzi funcțiile poeziei, cum sunt pricepute de numeroși autori, nu au de-a face doar cu puterea imaginației, cât mai ales cu puterea realității (indiferent ce ar presupune aceasta) sau, în destule cazuri, cu melanjul dintre real și simbolic, dintre general și particular. Dacă viziunile și imaginația poetică nu sunt însoțite ori susținute de observația, cunoștința și puterea realului, adică de o percepție care insolitează lumea, atunci poezia nu-și mai află loc în casa cititorului, ci rămâne un simplu limbaj coafat, fără forța de a răzbate dincolo de propriul estetism.
Din acest punct de vedere, poetica Magdei Cârneci este ilustrativă pentru felul în care o întreagă rețea stilistică își legitimează discursul general despre existență, chiar și cu riscul de a părea lipsit de ecou în realitatea imediată sau de a se îndepărta de noile limbaje estetice care au izbutit să o cartografieze la modul inedit. Volumul său Viață, publicat în 2016 la editura Paralela 45, este, de fapt, un soi de micro-antologie care conține poeme ocazionale scrise între 1995-2015, de-a lungul unei perioade în care am asistat la mutații substațiale în lirica românească. Atât titlul sintetic-generalizant, cât și structura eterogenă a cărții (ce tratează tematici majore într-un stil, de altfel, unitar) sunt în măsură să accentueze principala trăsătură a acestei poetici: și anume, construcția ei cvasi-„fenomenologică”, întrucât viața ca manifestare cognitivă, perceptuală, erotică etc. este analizată de la nivelul esențelor, într-un șir de epifanii fără legătură cu geografia social-afectivă a prezentului. Izolată în propriul regim simbolic, o atare poezie transformă existența în estetică și, sublimând cu orice preț cotidianul și concretul, ea rămâne doar scrierea esențialistă a unei memorii personale și a unei conștiințe poetice. S-ar putea însă ca tocmai acest aspect să individualizeze și mai mult stilul Magdei Cârneci care este, fără îndoială, incongruent cu poeticile și cartografiile noir (abisale și prin deschiderea lor socială), pe care le-au creat autoare de calibru din generații diferite.
Pentru Magda Cârneci accesul la „adevărata” realitate (adică la Realitatea subiectivă, inteligibil-sensibilă, dinăuntrul cărnii-suflet) nu este posibilă decât prin visul (i)luminat de alchimia cuvintelor. O asemenea căutare desfășurată pe mai multe planuri existențiale conferă, astfel, dinamism scriiturii sale oniric-simbolice. Pe de altă parte, obsesivă este, în multe poeme, fuga de realitatea deziluzionantă, dar și alienarea față de propriul corp, ambele traduse printr-o limită a limbajului poetic și identitar. Care mai este rostul poeziei într-o lume privată de mistică?, pare să se întrebe Magda Cârneci, iar răspunsul îl găsim mai ales în versuri marcate de un narcisism al neputinței ca în Poetesa („Nu voi fi marea poetesă a lumii// nici revoluții nu voi mai cînta, nici pe altare nu voi oficia/ cu sînii goi nu voi mai înflăcăra baricade/ cu virginitatea mea nu voi mîntui mărunte popoare”, p. 8).
Uneori sunt descrise dimensiuni onirice, convulsive în care corpul și identitatea feminină sunt reconfigurate. Dezagregarea și înstrăinarea de sine constituie aici forme de (auto)cunoaștere, mai ales că poeta invocă adesea corpul golit, transformat, privit dinafară sau corpul-matrioșka, în care a fost depozitată labirintic întreaga istorie umană și culturală. Cu toate acestea, universul, în viziunea Magdei Cârneci, poate fi recreat alchimic prin incantații imagistice, care sunt alimentate de sonoritarea sintaxei. Avem de-a face cu un univers electrizat erotic și, deci, cu o pledoarie pentru viață și viu (dar un viu filtrat estetic), care amintește vag de cosmogoniile din poezia lui Mircea Cărtărescu („în caverna lăuntrică, trecînd ascuns prin pămînturi, focuri/ și ape, în coptura neagră, apoi roșietică, apoi alburie,/ spre lumină, o galaxie ca o larvă aurie de fluture/ scoțînd capul vesel și înflorind”, p. 16). Dintre toate ipostazele sale, erotismul gândit sau imaginat de autoare își află totuși definiția perfectă în poemul Experiența bujorilor. Ca stil, însă, este vizibil accentul pus pe imagini oximoronice sau contrastante, care indică oscilarea acestei poezii între angoasă și vitalitate („cum imaginea lumii se răspîndește în artere și vene/ ca o beție neagră sau o strălucitoare demență”, p. 21; „o spaimă atroce mă copleșește, o căldură ciudată/ […] un tunel rece își deschide pîlnia în mine spre haos”, p. 25);
Predomină, în numeroase poeme, reverii legate de percepția corporală a dragostei (a prezenței/absenței celui iubit), de la visceralitate acută la extaz. Asemenea poeme conțin structuri și imagini dispuse concentric sau în avalanșă, care se îndreaptă gradual către climax. Magda Cârneci scrie mai ales despre anxietatea extaziată a erotismului, spre deosebire de autorii care creează exclusiv o retorică a morbului sufletesc. Este vorba, în fond, despre un erotism contradictoriu/dinamic, aflat între dorință, împlinire și distrugere. Atracția dintre corpuri este aidoma unei prăbușiri gravitaționale, iar dragostea este imaginată ca un paradis supus simultan unei geneze și apocalipse, adică un paradis al extazelor tenebroase. Pe alocuri, însă, frenezia erotică și patosul trăit în prezența/absența celuilalt abundă în retorisme și tautologii, cum citim în unele texte care divulgă imaginația ori chiar psihologia comună a îndrăgostitului.
Deși poezia Magdei Cârneci este blindată în metaforismul său care estetizează viața, ea se cuvine citită exact așa cum este: un bun limbaj alternativ, ca ecou al tradiției literare, în vremuri ce promit o reconstrucție din temei a ideii de poezie.