Curată-adevărată…
În această poluare fatală
când în loc de H2O potabil lumea bea petrol rentabil
printre băltoacele post-istoriei
dar mai ales ale postmodernismului
ARTA curată-adevărată stă rușinată jignită
în mută întrebare – trecu în goană huruitoarea
hurducătoarea rablă a minimalismului
care o stropi cu noroi din cap până-n picioare…
Și totuși
chiar de mai lucește dizgrațios noroiul
de mai vălătucește neguroasă ceața
minunată e totuși după-amiaza
și din nou dimineața
în care nu te frământă post-istorie postmodernism
existențialism dar mai ales minimalismul
și alte diverse himere;
chiar așa!
minunată e dimineața
în care nu te salută același Jean Paul Sartre
pentru a-ți oferi ca și ieri
romanul „Greața”…
Alfa și omega
Așa e cu omul devenit vechi din nou:
ajunge la vârsta când nu mai vrea să fie erou.
E timp târziu
când mai în fiece vers
bucuria trece din viață în moarte
alteori – invers,
pentru a încerca să înfrunte căderea-n splin
a mitologiei propriului destin.
Altfel spus
dar în același mod înțeles
această luptă a contrariilor
e filosofia cimitirelor
cu alfa și cu omega
în zădărnicia de a afirma
așijderea de-a nega.
O, da!
Da, o!
Da!
Dao! care
în același timp ești
ceea ce există
și ceea ce nu există
pentru că Tu, Dao (O, da! Da, o!)
ești Totul chiar și atunci
când ceva nu există.
Periscoape
Pe întinsuri de poezie
mare mai mare
mare mai mică
mai în față
mai adâncă
ici-acolo apar periscoapele metaforelor
pentru a prospecta nemărginirile
dar și pentru a se odihni pe ele
albatrosul lui Baudelaire.
Fără lirism
Nu e nimic de făcut
în cazurile în care
poemul se naște atât de restrâns
de mic
încât
în el nu mai are loc
și eroul liric…
Proiecție
Pe albăstrimea otova a cerului
din când în când cu mici pete ceva mai întunecate
ca locurile răzmuiate de lacrimile de plâns
sau de râs
ale îngerilor
se întâmplă apusul aplatizat al lunii sângerii
și
proiectat pe chipul ei
rămurișul în-iernat
ca răsfirarea plesniturilor în gheață
ca întâmplarea unui infarct.
Pacientul român
The English Patient
Michael Ondaatje
A-ți aminti din memorie de memorie?…
Ce-a rămas din tine ție deja necunoscut.
Spectru-n geografie, stafie-n istorie
Aproape nevăzut, chiar de tine însuți pierdut.
A-ți aminti din memorie de memorie?…
Precum de ceva mai curând absent, decât prezent,
Melanj de luciditate, ceață, fantezie,
Jumătate om deplin, jumătate – pacient?
A-ți aminti din memorie de memorie
Ca proprie refacere din nerecunoscut
Deja din neant de vremuri și de istorie?
Dar și din câte-i afla din nesigurul avut
Amintindu-ți din memorie de memorie
Nu uita să uiți! – de nu tot, negreșit – cât mai mult!
Decorații (ca distincții, dar și ca peisaj)
Algele – coame pierdute de hipocampi pierduți
căluți ce par să fi sărit din sticle de șampanie
să ne țină
să le ținem companie noi
pe când murmurul afluxului
parcă-ar citi-clipoci ucazuri
că am fi fost decorați cu stele de mare
și împuținări de necazuri.
Puțin
dar tot mai bine decât nicio altă distincție
aici și acum
și astfel
când marea aruncă mănuși de spumă
provocându-se pe sine însăși
la duel.