În puzderia de volume despre arta scrisului, aceste cursuri de literatură ale prozatorului american George Saunders se anunță, prin finețea observației și umanismul abordării, ca un istantaneu volum clasic.
Umblă vorba prin departamente de universitate (mai recent, și la noi) că vine peste noi o epocă a postumanului. Mare păcat. De-abia ne obișnuisem, în ultima sută de ani și ceva, cu detaliile complicate ale umanului. Mai ales în proză. Se poate spune că, în tot acest timp, de la realism la modernism, trecând prin paranteza postmodernă, au apărut în proză o mulțime de inovații tehnice, dar mult mai puține momente de umanism complet, tragi-comic și milos cu contradicțiile noastre. De la acele ultimele pagini din Anna Karenina, s-au scris atâtea și atâtea altele în care sunt mimate sclipitor învălmășeala de gânduri din cap, parfumul impalpabil al senzațiilor, felul frustrant în care realitatea ne scapă printre degete și redevine ea, intangibilă. Sunt însă mult mai puține texte care reușesc să prindă într-o poveste senzația aproape brutal de reală de a fi aici, patetici în ambiții, meschini în dorințe, comici în felul în care ne amintim doar în câte un moment extatic cât de minusculi suntem la scara istoriei. Această traducere a unei senzații existențiale impalpabile, dar apăsătoare, le-a ieșit cel mai bine în proză în ultima jumătate de secol mai ales americanilor. În proză scurtă sau în roman, ei au produs acele texte care, dacă nu te învață cum să trăiești, îți aduc aminte că și alții trăiesc, cu aproximație, același lucru. Fiecare are lista preferată de astfel de texte, moștenitoare îndepărtate ale gestului îndrăzneț al lui Flaubert de a scrie, în „O inimă simplă”, despre o slujnică și detaliile modeste și atât de umane ale vieții ei. Pe a mea ar fi câteva texte alese de Cheever, unele de Carver, The Floating Opera/ Varieteu pe apă de Barth, Slaughterhouse Five/ Abatorul cinci de Vonnegut, câteva din prozele lui Updike sau romanele lui Roth – și, cu extensie pe continentul european, Les choses/Lucrurile de Perec sau ce scrie Houellebecq cam o dată la 10 ani, când se reinventează. Și, de când i-am citit pentru prima dataă proza scurtă „CivilWarLand in Bad Decline”, pe lista asta se află și George Saunders.
Saunders e, în lipsa unui alt cuvânt mai potrivit, o figură. Are acel pedigree pe care și-l fabrică mai orice scriitor cu înclinații realiste, și care merge înapoi până la Jack London: omul crescut în sărăcie, care face o mulțimi de munci manuale, în timp ce în puținele ore libere bate la mașina de scris, visând să fie publicat. Doar că Saunders nu s-a desprins nici acum de imaginea asta. Slăbănog, aproape pleșuv, cu excepția unei coame de păr care-i mai rezistă pe scalp, îmbrăcat modest, autopersiflant și vorbind în acea limbă casual americană care traduce noțiuni estetice tari în conversația moale și informală de zi cu zi, el pare să-și afișeze ostentativ și mândru originile de clasă. Asta, chiar dacă între timp a devenit faimos, a câștigat o mulțime de onoruri (printre ele, recent, în 2017, premiul Man Booker pentru romanul lui Lincoln in the Bardo/ Lincoln între vieți) și e, stilistic, urmașul neoficial al unei genealogii care i-ar include pe Vonnegut, Pynchon și Carver. Și, trecând granița literaturii, cu siguranță pe Groucho Marx.
Te poți întreba cum vede literatura acest om aproape neobișnuit cu faima, umanist în eseuri și intervenții publice, budist în practica spirituală privată. Locul cel mai bun unde se poate vedea asta e în volumul lui recent, A Swim in a Pond in the Rain: In Which Four Russians Give a Master Class on Writing, Reading, and Life. Titlul, lung și explicit, dă destule de înțeles despre obsesiile creative ale lui Saunders. E un soi de suport de curs, scris într-un stil accesibil și personal, pentru orele de creative writing pe care le ține din 1996 la (pentru scriitorii aspiranți) faimoasa Universitate Syracuse din statul New York. E locul în care, în 1988, la 30 de ani, Saunders avea ocazia, ca și cursant, să-și vadă câțiva dintre scriitorii preferați (cu Carver în fruntea listei). Ca un semn discret de predare a ștafetei, câțiva ani mai târziu i se încredințează lui aceste cursuri, pentru care sunt aleși, an de an, scriitori aflați la început de carieră. Saunders predă acolo și un curs de proză scurtă americană, dar scriitorii ruși de sfârșit de secol XIX, așa cum se vede din volum, par să-i inspire un altfel de reverență. Sunt analizate șapte texte scurte, scrise de patru autori clasici – Gogol, Turgheniev, Tolstoi și Cehov (Cehov, nesurprinzător, e luat de trei ori prilej de reflecție). Metoda lui Saunders e o combinație de close reading și inserții și digresiuni personale despre arta scrisului. Altfel spus, o combinație a două tendințe standard în Statele Unite: una, de a lua un text microscopic, la vânătoare de nuanțe, reprezentată, de exemplu, de faimoasele și superbele Cursuri de literatură ale lui Nabokov (traduse, acum două decenii, și la noi), alta, de a extrage niște lecții din practica aproape monastică și plină de fluctuații emoționale a scrisului – reprezentată, într-una din instanțele ei cele mai reușite, de clasicul volum semnat de Anna Lamont, Bird by Bird: Some Instructions on Writing and Life (1994).
Ce produce această intersecție e o viziune intimă și generoasă asupra clasicilor ruși. Caustic în proza sa scurtă, Saunders pare să ia de bune momentele de simțire extatică care mai scapă în opera unui Tolstoi sau Cehov și pe care Woody Allen le ironiza – sub forma lor moștenită, de clișee despre Rusia – în filmul lui Love and Death (1975). Și totuși bonomia lui Saunders, care pare alternativ uimit de o întorsătură de frază sau de o situație bine creată și de seva existențială a textelor analizate, funcționează în pagină. Analizele lui punctuale, de context, n-ar uimi vreun specialist al literaturii ruse. De exemplu, umorul absurd din „Nasul” lui Gogol e pus în descendența acelei tipice snoave rusești numite skaz, dar contextualizarea istorică se oprește aici. În schimb, reflecțiile lui Saunders se întorc mult mai des spre interior, spre propria lui biografie, spre felul în care autorul palpează cutare sau cutare situație de viață. O parte din forța volumului vine din aceste digresiuni, dublate de analize tehnice. Într-un moment, Saunders discută rațiunea unui pasaj care are rolul contraintuitiv de a încetini acțiunea, pentru a face apoi o paranteză confesivă și a-și aminti cum lucra la sondele de petrol din Sumatra, chinuindu-i-se să scrie ca Hemingway (fără să-i și iasă), înainte de a-și găsi vocea și stilul. E greu de descris cum îi ies lui Saunders aceste ocoluri fără să pară că a deraiat de la subiect, deși nu e deloc surprinzător – până la urmă, volumul are ca una dintre teme principale arta prozatorilor ruși de a întârzia, cu detalii care se apropie de concretul cel mai prezent, cititorul, de a-l face să se conecteze cu lumea descrisă. E aproape un caz meta de a face un lucru exact în momentul în care vorbești despre el. Rezultatul e surprinzător: ai impresia că înveți niște principii importante despre arta scrisului, a detaliului, a structurării textului, în timp ce te apropii din ce în ce de un autor care pare să aibă un soi de înțelepciune blândă, reconfortantă. Aici se vede la lucru umanismul lui Saunders. Pentru el, maeștri ruși știu să facă concomitent două lucruri: să spună o poveste bună din punct de vedere tehnic (deși, trebuie spus, nu e vorba de o reverență integrală: Saunders demonstrează comparativ cum tehnica unui Tolstoi se îmbunătățește, mai dă rateuri, apoi iar se apropie de forma ei cea mai bună – un gând reconfortant pentru un scriitor începător) și să prindă condensat, ca într-o capsulă, o esență de experiență umană. Unele dintre cele mai bune pasaje din volum este despre transmiterea peste timp a acestei esențe volatile. Unul, superb poetic, dintr-una din ultimele digresiuni ale lui Saunders, imaginează scriitorul ca pe cineva care aruncă pietricele într-un lac, observă cum cercurile de apă ajung la cititor (pasămite, prezent și el pe un alt mal) și, în funcție de asta, calculează cum să arunce următoarea pietricică. E genul de moment care urcă instantaneu aceste cursuri de literatură în compania selectă a celor mai bune volume din acest gen.
Radu Toderici