Dany-Robert Dufour (n.1947), participant la grevele muncitoreşti şi studenţeşti din 1968, îşi încheie perioada militantă în închisoarea din Nancy. Eliberat, e înrobit însă de gândirea lui Gilles Deleuze, din mrejele căreia scapă prin frecventarea lui Kostas Axelos. Este autor a peste douăzeci de cărţi dedicate filosofiei politice şi psihanalizei.
Individuarea constitutivă are loc în prezent prin ceea ce aş putea numi un stadiu televizual al oglinzii. Mi se pare că psihanaliştii ar trebui să reflecteze la această chestiune, pentru că noul stadiul, spre deosebire de cel reperat de Lacan, pune în joc un mecanism spaţial şi vizual diferit şi original. Se ştie că în stadiu clasic al oglinzii, eu mă identific cu mine trecând peste confuzia dintre stânga și dreapta. Dacă mi-aş da seama că insul din faţa mea îşi ridică braţul stâng, în vreme ce eu îmi ridic braţul drept, nu l-aş lua drept eu însumi şi, în acea clipă, s-ar sfârşi adeziunea intimă spontană resimţită în faţa oglinzii. Pentru ca insul respectiv să fiu eu, trebuie aşadar să nu ştiu nimic despre spaţiile orientate şi să încurc distrat stânga cu dreapta. În stadiul clasic al oglinzii, sunt modelat după o eroare care, aşa cum spune Lacan, „înscrie întreaga viață pe o linie de ficțiune”. Probabil astfel se explică faptul că nu voi putea niciodată spune totul despre mine, deoarece, temeiul certitudinii care mă constituie ca atare e o eroare.
Când vine vorba de camera video, veți fi băgat poate de seamă că ea nu schimbă stânga cu dreapta (altminteri am vedea invers titlurile romanelor prezentate în ce a mai rămas din emisiunile literare). Prin urmare, dacă orice oglindă bună inversează stânga şi dreapta, ceea ce nu face nicio cameră de filmat, cum procedez ca să mă recunosc în intimitatea mea, când trec de la privitor la privit, adică din faţa postului TV „în” televizor? Răspunsul e simplu: nu eu mă recunosc pe mine, ci ceilalţi. Se ştie că reacţia iniţială a cuiva care se vede pentru prima dată într-o înregistrare video e de a spune că cel filmat nu-i seamănă. Pe scurt, nu se recunoaşte pe sine. Nu întâlneşte intima adeziune de la sine la sine autorizată de confuzia stângii cu dreapta, cum se petrec lucrurile în oglindă. Ceilalţi îl recunosc. În acest stadiu al oglinzii audiovizuale, atât de căutat astăzi, putem spune că ceilalţi îmi spun (îmi dictează) cine şi ce sunt. Nu mă văd în cameră cum mă văd ceilalţi. Mă văd ca unul printre ceilalţi, un altul cu care trebuie să mă descurc, la început într-un mod impersonal, ca şi cum aş fi eu.
Generalizarea acestui stadiu televizual al oglinzii funcţionează de acum înainte în marele agregat „familial” care prezidează mecanismele subiectivării. El pune clar în joc unele modalităţi ale pulsiunii scopice. Să desfăşurăm pas cu pas această gingaşă chestiune.
Viaţa într-o turmă virtuală funcţionează plecând de la serializarea indivizilor expuşi unor posibilităţi multiple de satisfacere a poftelor egoiste, excitate necontenit. Prin serializare înţeleg tocmai ce se se înţelege din definiţia dicţionarului de limbă franceză Le Robert, inspirată evident de analizele lui Sartre, adică „o pierdere a sentimentului apartenenţei la o (sau la) colectivitat(e)/(a) umană, ivirea unei anomii ce-i conduce pe membrii unui grup să trăiască o viaţă a fiecăruia pentru sine, duşmănindu-i pe toţi ceilalţi”. Serializarea îndeamnă fiecare membru al turmei virtuale să se plaseze în mod liber sub fascicolele ofertelor de satisfacere. Ca să-l incite spre ele, e destul să i se prezinte una dintre oferte, care poate fi în principiu respinsă sau acceptată („în principiu”, căci adesea copiii sunt puşi aproape cu forţa în faţa televizorului, ca părinţii să poată fi liniştiţi). Dacă acceptă aproape silit să privească această ofertă, membrul turmei va fi „prins”, căci va privi crezând că se uita liber la televizor. În clipa aceea se mobilizează una din particularităţile pulsiunii scopice: inversiunea sensului privirii ce îngăduie la urmă ca nu spectatorul să fie cel ce priveşte televiziunea, ci, de facto, televiziunea să fie cea care priveşte spectatorul. Această răsturnare trebuie, desigur, să fie cât mai inodoră cu putinţă.
Totul pleacă de la un contract mincinos, conform căruia spectatorul crede că poate privi fără să fie văzut. Se naşte de aici sentimentul de atotputernicie egoistă resimţit de cel care crede că „face ce vrea” privind cea ce vrea el să privească. Tocmai aspectul egoist al privitorului este chemat aici deoarece el se uită cu ideea că face ce vrea, dovada ultimă fiind că zapează după bunul său plac. În realitate, spectatorul nu-i defel atotputernic: este privit şi chiar iscodit mai mult decât priveşte el. Să nu uităm că nicio altă activitate socială nu-i atât de măsurată, precum cele legate de practicile televizuale. Acelaşi fenomen este valabil de altfel şi pentru noile ansambluri ego-gregare. La fel cum pentru Internet, multiple programe-spion, locale sau situate la distanţă, înregistrează privirea internautului prin intermediul click-urilor pe mouse, pentru a-i trasa un portret-robot, prin care acesta va putea fi cunoscut detaliat, cu toate obişnuinţele sale, numeroase cutii negre înregisterează cea mai mică reacţie a telespectatorului. Iar când priveşte, el e la rândul său privit. E privit de ochiul orb al postului de televiziune care-şi ațintește privirea indistinctă asupra fiecărui membru al familiei, captând atenţia fiecăruia. Televiziunea este un ochi fixat în direcţia fiecărui membru sau a grupului de membri ai turmei. Ochii multipli privind membrii turmei sunt legaţi între ei astfel încât alcătuiesc un sistem de viziune global. Suntem în faţa unei minunate aplicaţii a pulsiunii scopice: sunt privit de ceea ce privesc. […]
Această logică a reversibilităţii privirii fusese deja dezvoltată de Lacan în seminarul Angoasa. Un punct orb poate să mă privească deoarece mă reflectez în el. Într-un fel, sunt întrepătruns cu celălalt, aici şi acolo. Putem așadar să fim văzuţi de ceea ce nu vede. Ceea ce e orb mă poate vedea. Lacan exemplifică fenomenul prin ultima scenă din La Dolce Vita a lui Fellini: „Petrecăreţii din La Dolce Vita, în ultimele momente fantasmatice ale filmului, înaintează de parcă ar sări de la o umbră la alta a pădurii de pini ca să ajungă pe plajă. Văd atunci ochiul nemișcat al unei făpturi marine [un diavol de mare uriaș] pe care pescarii o scot din ape. Iată ce ne privește în cea mai mare măsură și iată cum angoasa apare în viziune, substituind dorința care conduce privirea.” Faptul pe care vreau să-l văd, acel ceva (aici zace dorinţa), e de ajuns ca să mă expună privirii Celuilalt – și astfel apare angoasa.
Auzim adesea spunându-se: „mă relaxez o clipă, uitându-mă la televizor”. E o amăgire! Căci atunci vă priveşte Celălalt şi nu doar pe tine, cel din faţa ecranului, ci pe toţi ceilalţi membrii ai turmei. Pentru că bineînţeles, toţi ochii orbi ai televiziunii, aţintiţi asupra membrilor turmei virtuale, sunt interconectaţi între ei. Ceea ce alcătuieşte o reţea imensă în care fiecare e expus şi privit necontenit deoarece priveşte ca să fie condus direct spre izvoarele unde Celălalt vrea să-l mâne ca să se hrănească şi să se adape împreună cu confraţii săi din turmă (şi se ştie că pentru directorul executiv al principalului canal francez de televiziune a cărui ofertă de privatizare a fost reţinută pentru calitatea culturală a programelor, acestea sunt mai ales izvoarele Coca-Cola).
Prin urmare, fiecare e intens privit de ceea ce el priveşte. Această răsturnare a privirii e exploatată în stadiul televizual al oglinzii. Iar dacă ne gândim puţin, ne dăm seama că televiziunea funcţionează ca un fel de panoptic al lui Bentham întors pe dos. În panopticului lui Bentham, aşa cum a arătat Foucault, „[fiecare] e văzut, dar nu poate să vadă” pentru „a induce în deţinut o stare conştientă şi permanentă de vizibilitate ce garantează funcţionarea automată a puterii” [Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi, trad. Bogdan Ghiu, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 285]. Avem aici un rafinament suplimentar (dovadă a progresului): nimeni nu e văzut, dar fiecare e privit de acest mare Celălalt orb care ne priveşte. Pentru acesta, nu e important să vadă fiecare dintr-un singur punct de vedere central, ci de a-i face pe fiecare în parte să privească într-o direcţie precisă, cea care făgăduieşte fericirea: satisfacţia generalizată şi automată a nevoilor, desigur, legitime și… pre-vizibile. Şi iată cum a fost preschimbat individul Iluminismului într-un consumator, unul cu simptome conso-voaiorism.
În secolul al XVIII-lea, aşa cum se ştie, utilitarismul apăruse considerând „util” ceea ce putea contribui la sporirea bunăstării populaţiilor. Fără îndoială că Bentham, teoreticianul său, ar fi aplaudat generalizarea acestei folosiri liberale a televiziunii. Nu contribuie aceasta mai mult decât panopticul la fericirea popoarelor? Nu a permis eliberarea popoarelor din temniţa statelor-naţiuni unde se aflau închise ca-ntr-un panoptic ca să le preschimbe în turme virtuale de consumatori, ghidate până şi în intimitate de ecrane capabile să anticipeze orice dorinţă a lor pentru obiecte şi să le conducă astfel spre izvoarele fericirii?
Există un mic preţ care trebuie plătit pentru a atinge această mare fericire: renunţarea la individuare. Deoarece generalizarea ansamblelor ego-gregare pecetluieşte nu numai sfârşitul oricărei căutări moderne şi ascetice a sinelui, dar, prin aceeaşi mişcare, şi generalizarea raportului mincinos la sine şi, prin aceasta, la ceilalţi. Ceea ce riscă să ne coste scump. Căci se ivesc acum în familiile virtuale noi forme de alienare şi de dereglare, ireductibile la cele din familiile oedipiene de odinioară şi probabil mai grave. Ultimele se arătaseră ca centru privilegiat de formare a diferitelor forme de nevroză; primele ar trebui considerate ca generatoare de noi forme de subiectivare incertă (post-nevrotică) legate de generalizarea vieţii în turme ego-gregare.
Trad. Claudiu Gaiu
[Extras din Dany-Robert Doufour, Divina piață, în curs de apariţie, Alexandra Publishing House, Suceava, 2023]