Aerostatul minții nu se ridică foarte sus când e încărcat cu mult lest. Iar 2022 e un an cu mult lest. S-a văzut, cred, și la TIFF-ul de anul ăsta. Festivalul a defilat cu sloganul „make films, not war”, dar un subtitlu simpatic nu poate lua decât o parte din greutatea gândurilor legate de ce se întâmplă dincolo de granița de nord a țării. Sau în Statele Unite. La deschiderea oficială din prima zi, s-a proiectat un film bazat pe un caz real, Call Jane, despre o rețea care ajuta femeile să facă avort în perioada de dinaintea deciziei în cazul Roe v. Wade. Câteva zile mai târziu, Roe v. Wade a fost anulată. Așa a fost și în cazul altor filme, parcă cu greu te mai poți imersa într-un film fără să te tragă o ancoră înapoi la sol, la realitate. Aici, depinde și din ce tabără ești. Unii zic că atunci când realitatea e apăsătoare, filmul ar trebui să opună rezistență, să împingă din direcția opusă. Alții ar prefera ca filmul și arta să te ajute să te gândești la altceva decât la știrile de primă pagină. Oricum ar fi, anul ăsta parcă n-a fost chip să scapi de nodul anxietăților noastre recente. Navalnîi, documentarul recent al lui Daniel Roher, proiectat la începutul anului la Sundance, a pus degetul pe cangrena autoritară rusească. Trupa ucraineană DakhaBrakha, în concertul lor foarte bun de anul ăsta, au cam luat pentru câteva momente oxigenul din public, punând pe proiectorul de lângă scenă mesajul „înarmați Ucraina acum!”. Subiectul secret din mințile tuturor s-a strecurat până și în unele discuții – de exemplu, legate de filmul rusesc din competiția oficială, Execuția, un thriller à la Fincher, bine făcut, minuțios în redarea atmosferei ultimilor ani ai Rusiei sovietice, căruia i se disputau șansele la vreun premiu pentru că vine de unde vine.
În ciuda acestui mare nod în gât contextual, cred că a fost un an cu doze obișnuite de spectacol și șușoteli despre cel mai recent film al notabilului regizor X, ajuns la TIFF după un Cannes sau un Berlin. A fost un an în care marele premiu al festivalului a fost câștigat de un film (Casa noastră/ Utama de Alejandro Loayza Grisi) care a obținut în același timp și premiul publicului – un tip de aliniere a planetelor care se întâmplă rar la TIFF. A fost, ca și anul trecut, o ediție cu multe filme românești noi, doar că majoritatea celor care au câștigat premii la secțiunea Zilele Filmului Românesc își avuseseră deja premiera în cinematografe cu ceva timp înainte. De unde o senzație inefabilă că scurtmetrajele românești proiectate în trei calupuri la TIFF au fost mai fresh și mai interesante decât lungmetrajele. A fost o ediție cu un 3×3 Gaspar Noé, cu cel mai recent film al lui, Vortex, completând tripticul și demonstrând că regizorul de origine argentiniană poate să te facă să te muți în scaun la infinit, de pe un picior pe altul, și fără să apeleze la violența din filmele lui anterioare – pe scurt, cu Vortex Noé a făcut unul dintre filmele cele mai apăsătoare și provocatoare (la modul cel mai bun) filme despre îmbătrânire și moarte. A fost un an în care filmul cu cea mai mare ireverență față de ceea ce poate fi arătat pe ecran, într-o formă în care să te și moaie emoțional, Orice, oriunde, oricând/ Everything Everywhere All at Once de Daniel Kwan și Daniel Scheinert, a fost proiectat, spre regretul meu, o singură dată, la Bonțida. (Mi-ar fi plăcut ca filmul ăsta dement și improbabil de bun să deschidă sau să închidă festivalul.) A fost un an cu momente pe care trebuie să le vezi și e imposibil să le povestești – cum a fost recitalul Corinei Chiriac, în care interpreta a reușit să seducă discret mai tot publicul ajuns la gala de deschidere. Și a fost un an în care aerostatul minții a reușit totuși să se ridice sus de tot pentru vreo două ore. De exemplu, la Iluzii pierdute/ Illusions perdues de Xavier Giannoli, o ecranizare după Balzac, dar un Balzac șlefuit de Giannoli și de co-scenaristul Jacques Fieschi în așa fel încât veteranul romancier pare să fi anticipat fenomenul recent al fake news. Sau la Filmul din balcon/ Film balkonowy de Paweł Łoziński, un documentar făcut cu o cameră montată pe balconul regizorului, în cartierul varșovian Saska Kępa, atât de ingenios în simplitatea lui dezarmantă.
Filmele românești. Lungmetrajele și scurtmetrajele
Imaculat, Miracol, Crai nou, Marocco/Mikado, Balaur. Primele trei au plecat cu premii de la TIFF, dar, cum notam mai devreme, nu și-au avut premiera la festival. Adică, între atâtea premiere noi, cu greu ai putut găsi ceva care să ajungă la nivelul acestor filme deja lansate în cinematografe. Care e un nivel bun, dar fără sclipiri extraordinare. Miracol e bun fiindcă pare altceva, are un flavour europeano-american, e când enigmatic, lăsând spectatorul să se întrebe ce se întâmplă, când încetinit deliberat, punând între paranteze misterul din miezul lui. Tot nu m-a convins însă regia prea apăsată și alunecarea în fantastic din final. Imaculat și Crai nou se zbat ambele să scape de atracția realismului românesc al vechii garde, dar nu se depărtează prea mult de premizele acestuia. N-am văzut în ele prea multă ambiție vizuală, ci doar două roluri principale foarte bune, executate de Ana Dumitrașcu și, respectiv, de Ioana Chițu. Marocco/Mikado și Balaur sunt peste medie doar până își așază premizele. Apoi, ambele se autosabotează prin dialoguri (în cazul celui de-al doilea) sau prin coincidențe care întind dincolo de limită pactul de credibilitate cu spectatorul (în cazul primului).
În aceste condiții, filmul cel mai surprinzător și mai promițător pe termen lung a fost documentarul Pentru mine, tu ești Ceaușescu de Sebastian Mihăilescu. E un pseudo-making of, pornind de la un casting cu actori tineri, care n-au mai jucat niciodată și care sunt invitați de regizor să dea probe pentru un posibil film despre anii de tinerețe ai lui Ceaușescu. Filmul, după cum cred că au înțeles destul de timpuriu participanții, e mai mult un pretext. Ce iese, de fapt, e un fel de atelier de actorie pentru aspiranți, în care mai sunt strecurate scene dintre repetiții, care arată pe jumătate a reality TV și jumătate a film despre film. Sunt câteva momente care merg ca o mănușă la un festival de film – la un moment dat, regizorul, cred, zice că face documentar, că bani de ficțiune n-are de unde să ia – și care probabil ar pica mai pe lângă la o proiecție fără prea mulți oameni din industrie. Promisiunea titlului, cum că ar reieși din el ce crede generația care acum se maturizează despre Ceaușescu, e cam pe jumătate onorată. De fapt, o parte din amuzament (sau din dezamăgire, pentru cine ar aștepta un film serios despre subiect, un soi de vox populi politic) decurge din faptul că iese total altceva decât te aștepți. Printr-un efect pervers, Ceaușescu devine un soi de figură aspirațională, un om la începutul vieții care încă nu are ticurile și maniile dictatorului. Originalul experiment al lui Mihăilescu reflect mai mult, indirect și cu amuzament, valorile tinerilor care participă – referitoare la viață, la ambiție, la viitor. E un portret al unei generații în părți egale confuză, încrezătoare și ireverențioasă.
Prin comparație, scurtmetrajele românești din acest an mi s-au părut deopotrivă mai diverse în abordări și cu intenții mai bine stăpânite. E de notat că anul acesta premiile s-au dus și la două filme făcute la Cluj. Aurică, viață de câine de Mihai Dragolea a fost probabil filmul cu cel mai bun punch din competiție, simplu și elegant ca o proză scurtă. Moștenirea de Marian Fărcuț e aproape un omagiu, la nivel de stil și umor, pentru Marian Crișan, realizat în Salonta și dus bine din dialoguri până aproape de final, când mi s-a părut că nu iese exact filmul plănuit în avans. Am admirat ideea din Cum se întinde un nor spre altul de Iulian Daniel Popa (doi iubiți se cam sufocă în același apartament, decid să ia o pauză și între timp fac contabilitatea – cine și când a plătit ce) și mi s-a părut aproape impecabil dus la capăt, minus câteva scăpări de joc actoricesc. În general, mi s-a părut că nu multe din scurtmetrajele de anul acesta s-au aventurat să facă un plot ceva mai complex, în care se vede o înlănțuire de cauze și efecte atent studiată. Cel mai bun din acest punct de vedere mi s-a părut Stille Post/ InBetween Home de Brigitta Kanyaro. E în acest film și un pic de joacă provocatoare cu tropul românului emigrant care fură, dar e și o eleganță și o inteligență a poveștii gândite în prealabil. M-a surprins plăcut Triplex Confinium de Maria Bălănean, un scurt documentar despre granițe, care are ca personaj un bătrân sfătos care duce de unul singur această meditație pe film despre punctele în care națiile se ating și aproape că se contopesc identitar. Și, desigur, mi-au plăcut filmele care încearcă un altfel de look, o altfel de abordare, pe care ți-o permite mai ușor formatul scurt – Plastic semiotic de Radu Jude, care e o înscenare cu păpuși, politică, obscenă la modul hâtru, un soi de continuare a celui de-al doilea segment din Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, dar și Viață de clovn de Ioachim Stroe, un film care vizual mi-a adus aminte de animațiile experimentale care se mai fac prin Cehia sau Polonia. Ca mențiune, merită amintit și Dislocat de Gabriel Sandu, al cărui format se pliază pe fereastra de smartphone și care reușește să spună simplu și eficient o poveste care are loc în pandemie. Nu în ultimul rând, foarte promițător mi s-a părut Emilia Hosu are H.I.V. de Ioana Păun, scurtmetrajul care a câștigat competiția locală – cu o poveste bine scrisă, filmată cu nerv și cu un final care te lasă inconfortabil, pe gânduri, cum ar trebui să te lase un film provocator.