Ultimul nepot al lui Thoreau. Fragment din volumul Mark Greif, Opune-te la orice! Despre timpuri înșelătoare.

Ultimul nepot al lui Thoreau. Fragment din volumul Mark Greif, Opune-te la orice! Despre timpuri înșelătoare.

Mark Greif (n. 1975) este unul dintre cei mai cunoscuți eseiști contemporani. În cartea sa, Against Everything, autorul reia pe cont propriu, slujindu-se de armele criticii culturale și a studiilor literare, proiectul filosofiei naturaliste și al nesupunerii civice, inițiat în secolul al XIX-lea de gânditorul american Henry David Thoreau.

Fragmentul face parte din volumul Opune-te la orice! Despre timpuri înșelătoare, în curs de apariție la Editura Alexandria Publishing House.

             

Îmi pot imagina pe cineva întrebând: „ce înseamnă că te opui la orice?” Să vă spun ce înseamnă acest impuls pentru mine. Când eram mic, mama mea obișnuia să mă ducă la un heleșteu pentru că era un loc de înot și hoinărit în suburbiile unde am crescut. Denumirea acestuia, Walden, era și titlul unei cărți scandaloase.

Mama mea nu citise niciodată cartea. Eu eram preatânăr s-o citesc. În multe după-amiezi, dădeam ture înjurul heleșteului și speculam. Era, pe vremuri, un bărbatnumit Thoreau. A umblat și a gândit prin aceste locuri. A scris în cartea sa că lucrurile pe care oamenii le consideră superioare erau de multe ori inferioare. E posibil calucrurile cele mai de preț să nu fie în posesia nimănui. Gunoiul era o comoară. Munca era supraestimată, devreme ce majoritatea oamenilor lucrau pentru lucrurigreșite, din motive greșite. Să treci prin viață fără scopera ceva superior alergatului după chestii. Scopul suprem al vieții era conversația, până și țelul solitudinii și al citituluiși al gânditului.

            Vorbele lui ne rămân neclare. Știam numai niște citate scurte, reproduse pe căni de cafea, autocolante șitricouri: „Feriți-vă de toate întreprinderile care presupunhaine noi”. Și totuși, ignoranța noastră nu ne-a înșelat într-atât cat să nu vedem sensul pe care filosoful îl intenționase.Absența explicațiilor s-a dovedit a fi cea maibună instrucție posibilă. „Mă întreb ce ar fi spus dacă ar fi văzut asta?”, spuse mama mea, în vreme ce treceam cu

mașina pe langă fiecare nerozie, în drumul nostru spreheleșteu sau înapoi spre casă: panouri publicitare, mașinide lux, mall-uri, panouri electorale, vile, familii certându-se pe bancheta din spate a mașinii, insipiditatea radioului, apeluri la o conduită bună venind de la semnele

rutiere, infinitul dezagreabilului și inanității.[…]

În Concord, Massachusetts, pe vremea cand creșteam eupe acolo, arțarii și stejarii care înconjurau lacul Waldenumbreau, de asemenea, două loturi betonate, unde rezidao congregație de rulote cu acoperiș plat, alungite,asemeni unor sicrie de fildeș. Trepte de bolțari legau ușilelor ușoare de pământ. Fabricate să te poți deplasa cu ele,aceste case își pierduseră mobilitatea. Statul cumpărase terenul de sub ele. De cealaltă parte a acestor loturi separate de o șosea statală, nu cu mult mai lată decât vechiul drum de căruțe pe care îl acoperea, erau pădurile negre,lacul adânc, plajele albicioase, vaste porțiuni de codruîntinse dincolo de calea ferată, care constituiau Walden PondState Park, o rezervație naturală și monument istoric înadministrația statului Massachusetts. Astfel, aveai parculstatal și, apoi, parcul de rulote. Cele două trebuie săfie mereu în dezacord. Locuințele scunde, indistincte, de peste drum au trecut drept „parc de rulote”, iar acest nume, în jargonul american, le-a delimitat profund debuștenii, de iarba, frunzele căzătoare, potecile și priveliștile de care cetățenii se puteau bucura (pentru o mică taxă de intrare) atâta vreme cât nu lăsau nicio urmă. „Parc de rulote”, va să zică un țarc pentru pensionari și clasa muncitoare, suficient de săraci cât să nu deținăo casă fără roți, însă nu suficient de defavorizați cât săfie pitorești sau de plâns; nu suficient de săraci cât săle lipsească colecția de mașini bătătoare la ochi, care îșiscoteau nasul de după panourile autocolante de pe marginea drumului, și televizoarele supradimensionate, care sclipeau în timpul zilei prin sticla ferestrelor autovehiculelor, tăind silueta florilor de plastic de pe pervaze sau strălucind prin labirintul perdelelor de creton. Cu referirela oameni, „gunoaiele de rulotă” („trailer trash”) esteo expresie americană destul de rar folosită exprimând dispreț, dar căreia îi lipsește un grup bine determinat al disprețuiților.Toată copilăria mea, serviciul de stat pentru parcuri a dus un război de uzură împotriva proprietarilor de rulote: oprind lăsarea pe mai departe a locației proprii moștenitorilor sau nou-veniților, interzicând întoarcerea oricui plănuia să-și folosească roțile și să revină mai târziu și, în cele din urmă, descorotosindu-se de fiecare sicriu atunci când proprietarii mureau.

Lacul Walden este un loc istoric, nu numai un loc natural,pentru că Henry David Thoreau a filozofat acolo timp de doi ani, în anii ’40 ai secolului al XIX-lea. Notorietateadată de asta nu se compară cu cea a altor parcuride stat de pe Battle Road, de partea cealaltă a orașului Concord, cum intri în Lexington, acolo unde patrioțiiau aprins Revoluția Americană sau Războiului de Independență,trăgând asupra coloanei de soldați britanici,în 1775. Cu numai două generații de „americani” maitârziu, Thoreau s-a mutat într-o casă micuță pe care și-a ridicat-o pe un teren închiriat pe țărmul lacului Walden,a crescut fasole și cartofi pentru vanzare și a observat,odată cu schimbarea anotimpurilor, cine hoinărea prinvecinătate, om sau animal. El și-a adus contribuția în filosofieceva mai târziu decâtKierkeggard, și ceva mai devremedecât Nietzsche, deși ambii îi sunt frați spirituali.Cartea lui de observații, Walden, și un eseu despre ideealui despre individ și stat, Nesupunerea civică, sunt suficiente ca să îl facă unul dintre cei mai importanți filosofi americani. Întrebările pe care le pune Thoreau sunt destul de simple: ce înseamnă să trăiești cu adevărat; câtde mult poți trăi dacă te retragi din obligațiile obișnuite,mai ales din porunca de „a-ți asigura o existență”, de aavea o slujbă, de a deține o proprietate, de a te îndatora sau de a-ți face credit. Ne sfătuiește să ne ocupăm numai cu treburi spirituale sau interpersonale. Locul precis laWalden, unde-și avea cabana, a fost uitat, însă vizitatorii au strâns o movilă de bolovani în partea de nord din spatele lacului. Printre ei se găsesc pietre demne de o fermă din New England, amestecate cu roci rotunde, netezi,cât pumnul. O reconstrucție a locuinței lui Thoreau, în parcarea principală, de dimensiunile descrise în primulcapitol din Walden, are înfățișarea rafinată a cherestelei prelucrate mecanic, cumpărate din magazin. E curățată periodic cu aspiratorul. În apropiere face cunoștință cuvremea o statuie de bronz a filosofului. Magazinul de suveniruri vinde citate din scrierile lui Thoreau, printate pe abțibilde, căni de cafea, tricouri, și calendare – „În sălbăticiee prezervarea lumii”, „Simplitate, simplitate”,„Ferește-te de toate întreprinderile care presupun haine noi”i– asta pe lângă sofisticării: articole vestimentarenoi și echipament pentru drumeții pe cărările bătucite din pădurile ținutului Walden. De asemenea, sunt puse la vânzare toate cărțile lui Thoreau.

Parcul statal e o invenție minunată; nu o spun înbătaie de joc. Mi-a salvat copilăria suburbană în multe feluri. Păstrează zonele împădurite și pune alături stejari,pini și mesteceni; arbuști și bălării; veverițe și broaște;bufnițe și pițigoi. Pune la dispoziție tuturor, indiferentde rezidență, un lac pentru înot, neegalat la vest de Boston, care asigură destinderea multora în căldura verii. Însă acel parc de rulote, atât cât a rezistat, era un spin în ochii tuturor. Și a celor de la administrația parcurilor,a jurnaliștilor, a ecologiștilor, și a vizitatorilor; nu putea fi un loc plauzibil în care să duci o existență simplă sauun loc unde să filosofezi; te zgâria pe retină, era o ofensă.Rezidenții rulotelor, care acum sunt morți cu toții, își făceau aprovizionarea în Acton sau în alte orașe mai sărace decât Concord, comunitate șic în care erau numiți„țigani”. În copilăria mea, în anii 1980, prezența lor era un mister important pentru mine. Pe măsură cefiecare rulotă dispărea, lăsa în urmă un dreptunghi gride ciment, ca un pat vechi. Treceam lanțurile și semnulde „Nu Treceți” până la ultima care mai era în picioare,dar eram prea mic să văd înăuntru. Și, pe măsură ceam ajuns să-l cunosc mai bine pe Thoreau, prin scrierilesale, în tinerețea mea adultă, în anii 1990, am crezut căparcul de rulote ar putea fi unul dintre puținele lucruripe care Thoreau le-ar apăra, în contra atâtor alte lucruricare s-au făcut la lacul Walden în numele său.

Traducere din limba engleză de Emilia Faur

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.