„Am cumpănit cu grijă totul”
Ultimele zile ale omenirii. întâia zi
Revista Steaua găzduieşte în foileton notele şi versiunile preliminare ale traducerii, în premieră în limba română, a Ultimelor zile ale omenirii – versiunea de scenă a lui Karl Kraus.
Profitând, astfel, de proiectul primei traduceri în româneşte şi de renaşterea interesului în opera titanului modernităţii literare de limbă germană la un secol de la Primul Război mondial, ne propunem să introducem publicul în universul tematic, stilistic şi literar a lui Karl Kraus şi în efervescenţa culturală şi politică a Europei Centrale, reparând astfel o lacună inexplicabilă a culturii române.
Karl Kraus (1874-1936) scriitor şi jurnalist vienez, fondator şi factotum al revistei-cult Die Fackel. Lucrarea sa, Ultimele zile ale omenirii (1919 / 1922), capodoperă a modernismului literar, este considerată de critici drept cea mai pregnantă înfăţişare a Marelui Război. În Ultimele zile, Kraus îmbină tehnici împrumutate din hermeneutică, artele spectacolului şi fotografie pentru a crea un theatrum mundi în care ţese, prin citare, minciuna lumii, eternizând-o. Un fanatic al stilului şi un polemist temut pentru sarcasmul său, Kraus devine un pios păstrător al cuvântului – nu a celui adevărat, nu a celui demn de păstrat, ci tocmai a celui care condamnă, de fiecare dată, definitiv, pe cel care l-a rostit şi lumea în întregul ei.
PRoclamaţia: „Ich habe alles geprüpft und erwogen.”
Aşa stă scris în proclamaţia lui Franz Joseph „Cătră popoarele mele”, prin care anunţa, la 28.07.1914, că Imperiul Cezaro-Crăiesc a declarat război Serbiei. Ce a urmat e închis în uitarea cărţilor de istorie, din care abia se mai desprăfuieşte câte-o filă, la ceas aniversar.
Aceasta e încredinţarea cu care au pornit să-şi facă datoria milioanele de cetăţeni ai Imperiului Austro-Ungar, indiferent de etnie ori confesiune, din Tirol până în Galiţia şi din Dalmaţia până-n Boemia. Şi au pornit cu elan, entuziaşti, convinşi de îndreptăţirea cauzei lor şi de judecata monarhului, căci el „pe toate le socotise şi le cumpănise”.
Ce s-a întâmplat, însă, atunci? şi ce ni se întâmplă nouă, astăzi, la un secol de la Marele Război? Am ajuns să nu mai recunoaştem decât fapte şi informaţii – nu grozăvia şi minciuna care încă şi azi, la fel ca-n ’914, mişcă, neştiute, încoace şi încolo, istoria universală. Nu adevărul trebuie să-l ştim, ci minciunile pe care ni le spune. Nu documentele istorice, ci istoria documentelor, meschină, cinică, rapace. Nu marile fapte şi declaraţii, ci micile delicte şi întâmplări, căci catastrofa porneşte din mişcări neîndemânatice pe care sistemul lumii oamenilor le corectează împingându-ne în neant. Nu muzica evenimentelor ar trebui s-o auzim, ci vuietul pe care îl acoperă. Şi nu eroismul, ci violenţa ar trebui să ne impresioneze. Pentru că dacă trecutul e al eroilor, prezentul va fi pe veci al violenţei.
Iar locul geometric al tuturor violenţelor e limba. Acolo îi vom găsi istoriei şi originea, şi încheierea, ca în aceste vorbe, cărora Karl Kraus, contemporanul lor, le face biopsia: „Ich habe alles reiflich erwogen.”
Traducerile transilvănene ale proclamației.
Mesajul lui Franz Joseph are, de fapt, două variante. Cea originală expune „raţiunile” pentru declararea războiului, sfârşind cu apelul la fidelitatea popoarelor sale şi asigurarea lor de îndreptăţirea deciziei, care se trage din maiestatea judecăţii monarhului şi din responsabilitatea sa în faţa lui Dumnezeu. Iată propoziţia-cheie în contextul original:
„In dieser ernsten Stunde bin Ich Mir den ganzen Tragweite Meines Entschlusses und Meiner Verantwortung vor dem Allmächtigen voll bewußt. Ich habe alles geprüft und erwogen. Mit ruhigem Gewissen betrete Ich den Weg, den die Pflicht Mir weist.”
Foaia bisericească-politică Unirea din Blaj (30.07.1914) tălmăceşte românilor transilvăneni aceste vorbe astfel: „În această oră gravă am deplină conştiinţă de toată însemnătatea deciziunii mele şi de răspunderea mea în faţa celui A-Totputernic. Am cercetat totul, am luat în seamă totul; cu conştiinţa deplină întru pe calea pe care mi-o arată datoria.” Românul din Arad ne oferă chiar două traduceri diferite. În prima veste (17/30.07) găsim versiunea „Toate le-am chibzuit şi le-am cumpănit” iar în debutul articolului de primă pagină de a doua zi, autorul, rămas necunoscut, dă lecţiunea „Bine am chibzuit şi am cumpănit, ce fac”, scoţând în evidenţă adecvarea discursivă a „octogenarului nostru Monarh” la gravitatea momentului, prin comparaţie cu declaraţia „cocoţatului nostru guvern” (de la Budapesta), care, preocupat până şi-n acest moment doar de sine, nu doar că distinge de la bun început între „naţiunea maghiară” şi „cetăţenii nemaghiari”, ci se şi grăbeşte să treacă la ameninţări contra posibililor „agitatori”. – O „nenorocită inspiraţie” pe care patrioţii români devotaţi dublei Coroane (dar mai mult dinastiei de Habsburg) o asociază, destul de transparent, cu istoria reînnoită a nerecunoaşterii politice a Transilvaniei.
Deturnarea: „Ich habe alles reiflich erwogen.”
Dar pe lângă această variantă a proclamaţiei mai există una – cea a lui Karl Kraus. O intercesiune modifică subtil fraza decisivă încă de la prima ei apariţie în Fackel. Iar această versiune, din care Cârcotaşul – masca autorului din Ultimele zile ale omenirii – îşi va face profesiune de credinţă, va reveni, obsedant, în articolele sale, până la sfârşit (în total 44 de ocurenţe între 1919 şi 1934). De ce n-a păstrat Kraus formularea din proclamaţie? Căci o ştia prea bine – o reia în 1924 (F 657: 133). De ce acest fanatic al limbii şi exprimării, corect până la ultima cratimă, foloseşte constant o altă formulare, „reiflich erwogen” în loc de „geprüft und erwogen”, de zeci de ori, deşi se înţelege de fiecare dată că trimiterea, de fapt, e la infama propoziţie din manifestul imperial? Ce motivează această – voită – parafrază?
Kraus recunoaşte în Proclamaţie un model de stil. Mai cu seamă această propoziţie, care adună toate energiile pentru le face să insufle popoarelor şi armatei cărora li se adresează credinţă, devotament, entuziasm şi jertfă.
Războiul e o chestiune de alegere a cuvintelor. Asta crede Karl Kraus, care numeşte fără înconjur manifestul „cel mai puternic, singurul, adevăratul poem de război” şi recunoaşte „acest rând izolat – la fel de mare ca nenorocirea pe care îl conţine – această catastrofă în cinci cuvinte, această voce răsunând de pe Marte”, ca fiind „mai puternic[ă] decât tot ce a produs Arhiva de Război ca să pună într-o lumină bună frontul” (F 622: 88). Războiul deci, porneşte „cu o propoziţie, care poartă realmente întreaga moştenire a înţelepciunii vârstei şi toată demnitatea celui greu încercat – mai scurtă decât orice propoziţie slujind înfierării răului – cu o propoziţie a cărei măsurată profunzime e adevărată doar fiindcă autorul ei era un altul [nu Monarhul, ci nn.], un maestru al stilului din Minister, care credea, şi a ajuns de-aceea s-o trăiască (care credea în Fackel şi totuşi în Imperiul Austriac) (…): cu un «Ich habe alles reiflich erwogen» tot trecutul, neputând să se abţină, sare la beregata lumii.” (F 501, 7)
Dar cuvintele nu sângerează – ci adevărul lor iese la lumină abia prin sânge –al altora. De aceea, Kraus va face din această propoziţie locul comun în care se străvede minciuna Marelui Război. Căci, iată: autorul e necunoscut, ascuns, cuvintele lui, cu eficacitatea lor diabolică, sunt puse în gura altcuiva, iar Kraus se încumetă chiar să creadă că poate chiar revista sa, Die Fackel, ar fi putut să dea modelul de stil acestei proclamaţii – că acest ghostwriter – ce oroare! – ar fi fost pătruns de spiritul Faclei – alegându-şi greşit numai credinţa: în patrie şi nu în adevăr.
Căci războiul e o chestiune de alegere a cuvintelor – în locul păcii, în locul adevărului. De aceea nici nu putea să preia aidoma cuvintele vrăjite care au cauzat aproape singure atâta moarte. Ci, pentru că răul lor e prea mare pentru vocea omenească, el trebuia să le modifice întâi, lăsându-le să iasă la vedere drept ce erau dintâi şi ce vor trebui să fie.
Şi în tot ce erau, erau minciună şi eroare. În cuvintele lui Kraus: „nimic n-a fost vreodată mai prost cumpănit, iar bătrânul rege al lui Shakespeare, care se repede înspre pierzanie din înflăcărare, nu din răceală, e, prin comparaţie, un monument de chibzuinţă politică.”
Nu atât comparaţia bătrânului Franz Joseph cu Regele Lear e importantă aici, cât înţelegerea faptului că minciuna nu trebuie doar dată în vileag şi condamnată ca atare. Ea trebuie întoarsă, deplasată, forţată să vorbească pentru adevăr. Iar maestrul stilului acestor deturnări e tocmai Shakespeare, cel care ştie, de atâtea ori, să facă vinovaţii martori pentru acuzare. Modificarea formulării iniţiale răspunde aşadar nu numai protejării acuzatorului de forţa vrăjii pe care-o risipeşte, ci îi adaugă o nouă calitate. Luând-o asupră-i, laolaltă cu partea sa de vină, Cârcotaşul, alter-ego-ul lui Kraus, poate găsi tăria de a înfăţişa totul „cum a fost”, ca în sumbra promisiune din Hamlet care-o prefaţează.
Karl Kraus, Ultimele zile ale omenirii – versiunea pentru scenă a autorului. Actul V Scena 10
Cârcotaşul la masa de scris. De afară, de foarte departe, strigătul: — — lăăăă!
Iată, e cinci. Răspunsul e aici. Ecoul nebuniei mele sângeroase, doar el răsună din creaţia distrusă, nimic afară de-acest zgomot în care zece milioane de muribunzi m-acuză că încă mai trăiesc, eu, care avut-am ochii să văd aşa o lume şi sub privirea cui ea devenit-a aşa cum o văzui. Nu moartea lor – nu, ce a trebuit ei să trăiască face de-acum încolo din orice somn sau moarte împăcată un păcat. Nu moartea voastră – ci trăirea vreau s-o răzbun, să o îndrept spre cei ce v-au batjocorit! I-am transformat în umbrele care sunt ei, pe care le-arătau, minţind, ca-nfăţişare. Le-am smuls carnea! Şi am dat corp prostiei ce-o gândeau, răutăţii ce-o simţeau, ritmului groaznic al nimicniciei lor, şi le-am lăsat să umble de la sine. Dacă vocea acestei epoci ar putea fi păstrată într-un fonograf, adevărul exterior ar pedepsi minciunile interioare şi urechea n-ar putea să le mai recunoască drept ce sunt. Timpul face adevărul de nerecunoscut, şi cea mai mare crimă comisă sub vreun soare ne duce-n amnezie. Dar am salvat esenţa; urechea mea a pătruns cochilia faptelor, ochii mei semnele vorbelor, şi vocea mea, acolo unde doar repetă, a citat pentru ca zvonul să rămână prins pentru vecie.
Lăsaţi-i lumii ce încă nu ştie să îmi spună
cum toate s-or fi petrecut; voi trebui’ s-auziţi
de faptele în carnea lor, pline de sânge, aberante,
de judecăţi la întâmplare, crime oarbe
de morţi prin violenţă, vicleşug,
şi planuri ce, greşite, se-ntoarseră
în capul celor care le-au gândit: toate acestea
vi le voi spune cum au fost.
Şi dacă timpurile au surzit, le mai aude încă totuşi o fiinţă! Nu am făcut nimic decât să prescurtez această cantitate ucigaşă care, în nemăsura ei, invocă nemăsura din fiece ziar şi zi. Căci tot sângele ei fusese doar cerneală – dar se va scrie-acum cu sânge! Acesta e Războiul Mondial. Acesta-i manifestul meu. Am cumpănit cu grijă totul. Am luat asupră-mi tragedia care se descompune în scenele omenirii descompuse, ca să audă în ea spiritul ce se oferă jertfă, şi care-a abjurat pentru vecie la orice legătură cu un auz uman. Fie ca el să prindă zvonul acestui timp, acestei zile, ecoul nebuniei mele sângeroase, prin care eu i-am devenit complice. Fie ca el să-mi lase astă izbăvire!
traducere și explicații Lorin Ghiman