În dialogul Republica, Platon imaginează ceea ce el numea o cetate ideală, dar pe care noi, cu experiența nefericită a tuturor societăților utopice puse-n practică din vremea lui încoace, o numim mai curând o închisoare ideală. Era cetatea în care conducătorii aveau dreptul să mintă spre binele poporului, în care controlul asupra fiecărui cetățean era total și cuprindea toate aspectele vieții, în care nu exista dreptul de liberă exprimare, în care cei mai buni luptători erau răsplătiți cu cele mai frumoase femei într-un proces de eugenie socială ce anticipa nazismul. Totul în numele unei societăți încremenite, neschimbătoare, unde omul nu mai era decât o piesă dispensabilă în mecanismul statului. Toate statele totalitare imaginate de-a lungul timpului au împărtășit ceva din coșmarul republicii platonice.
În acea lume, filozoful așeza și artiști, poeți și muzicieni, al căror rol era să celebreze statul și conducătorii săi. Nu se admiteau, în muzică, decât tonalitățile majore, eroice, optimiste, fiind strict interzisă orice abatere de la ele. O schimbare de mod muzical, spunea Platon într-una dintre cele mai uimitoare pagini ale sale, era periculoasă, pentru că putea provoca o răsturnare a sistemului social. Niciodată puterea artei n-a fost expusă cu mai multă teamă și cutremurare. Pentru filozoful grec, muzica nu e desfătare a simțurilor, nici pur hedonism, ci e o forță teribilă, revoluționară, de care statele trebuie să se înfricoșeze. Suntem obișnuiți, din gândirea marxistă, să credem că „baza determină suprastructura”. Iată că pentru Platon suprastructura muzicală și artistică a cetății ideale putea submina baza sa totalitară.
Dacă muzica are un potențial subversiv, putând răsturna ordinea socială, poezia este și mai temută. În cetatea platonică, singurii poeți admiși sunt cei oficiali, laureați, care cântă în imnuri și ode măreția cetății. Partitura lor este strict normată, discursul lor estetic este unic și neschimbător. Poetul liber, cu discurs plural, cel care imită toate vocile cetății, nu-și găsește locul în ordinea prestabilită. El este chemat în fața conducătorilor, care se pleacă în fața sa, recunoscându-i geniul, dar îl roagă să plece din cetate, căci nu este de trebuință în ea. Nu de genii are nevoie societatea ideală, ci de conformiști. Geniul este necontrolabil și, prin aceasta, subversiv. El produce schimbarea de care legiuitorii se tem mai mult decât orice. El introduce în cetate neliniștea, îndoiala, ironia, sarcasmul, revolta în cele din urmă. El exprimă, cum scria Kafka despre propria sa artă, „negativitatea” într-o lume de zâmbete fericite desenate pe baloane. Literatura, mai scria autorul praghez, nu trebuie să consoleze sau să bucure, ci să trezească conștiințele. Ea trebuie să fie un topor care sparge gheața din mințile oamenilor.
Dar tocmai această gheață este ordinea cetății ideale. Această neputință de-a evolua, această moarte a sufletului despre care-au scris toți contestatarii sistemelor totalitare. Artistul, și mai cu seamă poetul, s-a opus întotdeauna ordinii, disciplinei, regulilor, sistemelor, oricând și-n orice tip de societate. I-au repugnat întotdeauna conformismul și ipocrizia. A contestat adevărurile și valorile acceptate de majoritate. S-a ridicat întotdeauna împotriva a tot ce sugrumă libertatea umană. Poezia nu e entertainment și poetul nu e, cum cred atâția încă, un neadaptat cu capu-n nori. Chiar și-n forme aparent inofensive, ca un sonet de dragoste sau un poem despre natură, poezia este subversivă în lumile strict controlate, căci aceste poeme sunt impregnate de libertate interioară. Chiar și-n ele există fermentul revoltei și-al contestării.
Timp de milenii, de la Republica lui Platon încoace, poeții, aparent păsări cântătoare, inutile și chiar puțin ridicole în ochii semenilor lor, au fost totuși sistematic persecutați, vânați și de multe ori uciși pentru ideile și viziunile lor, iar cărțile lor au fost cenzurate, interzise și arse în nenumărate momente ale istoriei. Arta poeziei, aflată mereu în căutarea frumuseții, mereu agonizând și mereu renăscând, a fost întotdeauna printre cele mai eficiente mijloace de trezire a conștiințelor, de redeșteptare a demnității umane, de prezervare a libertății mereu amenințate în lumea noastră hobbesiană. Poezia este, de fapt, un alt nume pentru libertate.
Poetul este temut și vânat, de milenii, nu doar pentru subversivitatea sa fundamentală. Într-o povestire profetică numită „Relatarea lui Brodie”, Borges vorbește despre o lume umană profund decăzută, letargică, anarhică, opusul cetății platonice. Membrii tribului descoperit de Brodie zac în noroi, abulici și lipsiți de conștiință de sine sau de instituții. Dar din când în când, povestește Borges, unul dintre cei întinși pe pământ se ridică-n picioare și, tulburat și halucinat, strigă câteva cuvinte pe care nici el însuși nu le înțelege. Dacă ele îi uimesc și-i cutremură pe ceilalți, cel care le-a rostit e numit „poet” și din acel moment oricine are dreptul de a-l ucide. Parabola borgesiană arată încă o dată câtă energie sacră cuprinde actul straniu al poeziei.
Căci poetul nu este doar revoluționar, este și profet. Este un medium prin care vorbește o ființă copleșitoare și străină. Este un portal prin care miraculosul, sacrul, demonicul, extaticul, obscenul, divinul și înspăimântătorul pătrund în lumea noastră. El nu vorbește doar cu cuvintele sale, pentru semenii săi, ci și cu enigmaticele palatale și fricative ale vocii de dincolo. El nu este persecutat și ucis doar ca un contestatar al oricărei ordine și-al oricărui sistem social, ci și ca un glas al incognoscibilului și-al neîmblânzibilului de care filistinul, burghezul, omul lumilor materialiste se teme mai mult decât de orice. Profeții biblici nu profețeau de bună voie, ci siliți de divinitate, de care adesea încercau să fugă și să se ascundă, căci profeția te arde pe dinăuntru ca o flacără de nestins. De asemenea, poeții nu pot să tacă, nici măcar când se află sub amenințarea foamei, sărăciei, disprețului public sau a puterii discreționare. Cu orice preț, vocea lor interioară trebuie să se facă auzită.
Cu toate acestea, rareori dezinteresul pentru poezie, ignorarea esenței ei revoluționare și profetice, a fost mai evidentă ca astăzi, când a fi poet și a fi vagabond, asocial, ciudat, sunt echivalente în mintea multora. O a treia caracteristică a poeziei, la fel de importantă ca primele două, poate fi dedusă dintr-o superbă pagină a lui J. D. Salinger. În povestirea sa „Ridicați mai sus bârna, tâmplarilor”, Seymour Glass, poetul și profetul familiei sale, merge în vizită la logodnica sa, Muriel, ca să-i cunoască părinții. Aceștia știu că tânărul Seymour se întorsese din al doilea război mondial cu sindrom traumatic, și erau îngrijorați pentru fiica lor. Neliniștea le-a crescut încă și mai mult după ce, întrebându-l ce vrea să devină acum, după ce războiul s-a sfârșit, el rspunde „Aș vrea să devin o pisică moartă”. La acest răspuns, părinții încremenesc, crezând că logodnicul fiicei lor și-a pierdut mințile. Dar Seymour îi explică ulterior logodnicei sale că se referise la o veche parabolă Zen. Întrebat care e cel mai fără de preț lucru din lume, un călugăr Zen răspunde: „O pisică moartă, căci nimeni nu poate pune vreun preț pe ea.”
Poezia e pisica moartă a lumii consumiste, hedoniste și mediatice în care trăim astăzi. Nu se poate imagina o prezență mai absentă, o măreție mai umilă, o teroare mai blândă. Nimeni nu pare să mai pună vreun preț pe ea, și totuși nu există nimic mai neprețuit. N-o mai găsim prin librării, decât dacă avem răbdarea să ajungem până la ultimele rafturi din fundul lor. Poeții nu mai au statui ca-n secolul al XIX-lea, nici reputație, ca-n secolul XX. Obsedate de vânzări și rentabilitate, editurile fug de poezie mâncând pământul. Nu se poate imagina azi un destin mai dramatic decât cel al poetului care se dedică total artei sale. Cei vechi își ruinau viața (de multe ori și pe-a altora) pentru nebunia unui vers frumos, dar măcar sperau în recunoștința generațiilor viitoare. Ei puteau crede sincer că frumusețea, după cuvintele lui Dostoievski, va salva lumea, dar azi nu mai știm ce e frumusețea, nici lumea, și nu mai înțelegem ce-nseamnă „a salva“. Ce să salvezi, când trăim în imanență și aleatoriu? Fără perspectiva de a câștiga ceva prin arta și, în definitiv, meseria sa, fără speranța gloriei și a posterității, poetul se condamnă astăzi la viața asocială și fantastă a mâncătorului de hașiș. „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală,/ viața lui personală e praf și pulbere“, scria Nichita Stănescu.
Astăzi, când civilizația cărții apune și când pătrundem cu voluptate în strâmtorile înfricoșătoare ale virtualității, poezia e cu atât mai puțin vizibilă. Modernitatea presupunea o civilizație centrată pe cultură, o cultură centrată pe artă, o artă centrată pe literatură, o literatură centrată pe poezie și o poezie centrată pe lirism. Poezia, în epoca lui Valéry, Ungaretti și T.S. Eliot, era miezul miezului lumii noastre. Astăzi des-centrarea postmodernă a produs o civilizație fără cultură, o cultură fără artă, o artă fără literatură, o literatură fără poezie și o poezie fără lirism. Într‑un fel, polii vieții umane s-au inversat brusc și catastrofal, ca o inversare de poli magnetici ai planetei, și primele victime au fost poeții.
Și totuși, umilită și dizolvată în țesătura socială, aproape dispărută ca meserie și artă, poezia rămâne omniprezentă și ubicuă ca aerul care ne-nconjoară. Căci, mai mult decât o formulă și o tehnică literară, poezia e un mod de viață și un fel de a privi lumea. Izgoniți din nou din cetate, poeții au învățat să lupte cu înseși armele civilizației care-i condamnă. Au înțeles bucuria anonimatului, bucuria autosuficientă de a produce scrieri pentru câțiva prieteni, au învățat să se ferească de brutalitatea lumii înconjurătoare și de vulgaritatea succesului. Nimic nu e mai discret, mai admirabil și mai trist, într-un fel, decât poetul de azi, rămas ultimul artizan într‑o lume a cópiilor fără original, cum scria Baudrillard, și ultimul naiv într-o lume plină de ariviști.
Revoluționară, profetică și ubicuă ca aerul, poezia mi-a luminat și mie întreaga viață. N-am fost niciodată altceva decât poet. Chiar și romanele mele sunt de fapt poeme. Am scris mereu poezie ca formă a libertății, a solidarității, a empatiei pentru toți oamenii. Am scris împotriva războaielor și discriminărilor de tot felul. Am scris pentru cei care citesc poezie și pentru cei care nu citesc poezie niciodată.