Paul Bailey (n. 1937, Londra) a publicat romanele (selectiv): At the Jerusalem (1967; Somerset Maugham Award; La Ierusalim, Univers, 1996), Peter Smart’s Confessions (1977, Booker Prize shortlisted), Old Soldiers (1980; Bătrîni soldaţi, Univers, 1996), Gabriel’s Lament (1986, Booker Prize shortlisted), Kitty and Virgil (1998; Kitty şi Virgil, Minerva, 2005), Uncle Rudolf (2002; Unchiul Rudolf, Humanitas, 2002) şi The Prince`s Boy (2013; Băiatul prinţului, Polirom, 2016). A mai fost distins cu E.M. Forster Award şi George Orwell Prize.

 

 

 

 

Preludiul

 

Poeţii erau nişte fătălăi cînd eram copil.

Sensibili ca mimozele. Nu erau ca bărbaţii.

Se-nţelegea de la sine.

 

Poeţii erau nişte imitatori cînd eram copil.

Săraci lipiţi. Trăiau pe seama celorlalţi.

Nu te puteai încrede-n ei.

 

Poeţii erau nişte puturoşi cînd eram copil.

Trîndavi. Făceau umbră pămîntului degeaba.

Trebuia să stai după ei.

 

Poeţii erau aşa şi pe dincolo cînd eram copil.

Nu erau oameni de treabă. Nu erau ca noi.

Nici nu-ncăpea îndoială.

 

Poeţii erau mai răi decît curvele cînd eram copil.

Nişte depravaţi. N-aveau ruşine.

Îţi dădeau boli.

 

Lucrurile pe care mi le spuneau despre poeţi cînd eram copil

îi făceau să pară divini. Tînjeam după ciudăţeniile lor,

după lipsa lor de cumpătare. Voiam să fiu ca ei

dacă s-ar fi putut.

 

Mi-au spus lucrurile astea despre poeţi cînd eram copil

pentru că mă iubeau şi aveau grijă de mine

în felul lor.

 

 

 

 

 

 

 

Pentru J.

 

Această împreunare, această plăcere

Această oprire a ceasurilor la ore neurmărite

Ar putea fi cadoul suferinţei:

Binecuvîntarea a două fantome.

 

O aşa de caldă întîlnire a ochilor şi a mîinilor

Ar putea fi preamărirea lor:

Undeva-ul nostru în nicăieri-ul lor.

 

Părul tău e răvăşit dimineaţa.

Cu primele mişcări îl aranjez.

Acesta e un gest care n-ar fi existat

În absenţa lor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Hamlet la bătrîneţe

 

Vrea să doarmă. Vrea să doarmă şi să tot doarmă –

şi dacă, şi cînd se trezeşte, vrea să vadă

lumea pe care o ştia înaintea nevoii de somn.

Asta e tot ce vrea – să doarmă şi să tot doarmă.

Nimic altceva nu contează. Nimic altceva nu ajută

în afara neantului unui somn fără vise.

 

Vrea să închidă ochii şi să-i ţină strîns închişi

pînă cînd lumea pe care o ştia înaintea nevoii de somn

îi va da un semn.

 

Patul e pregătit. Cearşaful răcoros din bumbac

e gata să-l învelească. E tîrziu, e întuneric.

E timpul somnului. Trebuie să fie timpul somnului.

 

 

 

 

Pagină albă

 

Am plecat să-mi cumpăr un nou adress-book

Va fi un carneţel foarte mic.

 

Nu mai suport să privesc tăieturile

De acum două săptămîni.

 

Acum nu mai e nevoie să notez unde locuieşti şi cum te pot găsi.

 

Asta e, în sine, o binecuvîntare.

 

 

(traducere și prezentare de Marius Chivu)

 

Aksinia Mihaylova

 

 

Aksinia  Mihaylova, poetă și traducătoare, născută în 1963, în Bulgaria. Studii la Facultatea de Litere din Sofia. Face parte dintre fondatorii revistei literare private Ah, Maria. Autoare a șase cărți de poezie: Ierburile somnului (1994), Luna într-un vagon vid (2004), Trei anotimpuri (2004), Partea cea mai joasă a Cerului (2008), Descheierea corpului (2011), Schimbarea oglinzilor (2015). Multipremiată în Bulgaria, poemele sale au fost traduse în douăzeci de limbi. Ca traducătoare, a transpus în limba bulgară 35 de cărți de poezie și proză. Cartea sa în franceză, Ciel à  perdre (Gallimard, 2014), a obținut Premiul Apollinaire.

 

 

 

Тriptic pentru descheierea corpului

 

І

Să-ţi deschei corpul încet

când nu-ţi mai ajunge aer

precum castanul în vremea coacerii

îşi deschide pumnii ghimpoşi

cele mai importante sunt pâraiele

venelor

în ele s-au împotmolit flote obosite

buchete de maci ofiliţi

se rup în cheaguri

se scurg

de la gât spre pântec

şi câmpia roşie

a corpului tău descheiat

începe să fremete în adierile dimineţii

 

 

ІІ

 

Când nu-mi ajunge aer

inspir răsuflarea amintirilor

despre apele uterine

îmi cresc branhii la gât

aripioare pe şolduri

puf pe spinare

nici om nici peşte nici pasăre

îmi caut sexul

apoi coboară îngerul

cu un coş pe aripa stângă –

sufletul meu e în coşul acela

între penele lui albe

 

 

ІІІ

 

Ţâşneşte

din apele uterine

pluta

prima înghiţitură de aer

readuce la viaţă memoria

vieţilor anterioare

îl învelesc în scutece

mâinile şi picioarele

i le leagă cu o panglică roşie

amintirile pe care le înduri

prind rădăcini cu anii

şi fiecare parte a corpului descheiat

visează diferite vise:

scara din livada verde

deasupra munţilor – păsări de mare

şi nu mai înţeleg deloc

cine coase cămaşa

şi cine descheie corpul.

 

 

 

Două insule nu fac un arhipelag

 

 

scufundaţi în lavandă până la umeri

privim cerul

agăţăm cu privirile un nor săltăreţ,

îl tragem spre noi

să ne acopere la căderea serii

 

mâinile tale studiază

geografia trupului meu,

vârfurile limbilor se ating,

un istm fragil

între două insule singuratice

în marea de lavandă,

vaci albastre pasc valurile păşunilor noastre,

ling sarea subsuorilor mele

şi în clipele când lava eruptă din tine

se răceşte nefecundată

în cotlonul pântecului meu

îţi şoptesc:

„două insule nu fac un arhipelag”.

 

Urme

 

 

A îngropat toate miresmele

ce-i aduceau aminte de bărbat.

Şi-a bocit umbra

de sub tălpile lui,

şi-a aruncat aşternuturile colorate.

Narcisele şi-au întors nările

spre rădăcinile fulgerelor

adulmecând aroma de oleandru

adusă de peste deal.

 

Apoi a plouat trei săptămâni

şi melcii au acoperit urmele

nopţilor de dragoste.

Şi fluturele ud

a început să tremure în răcoarea dimineţii,

trupul său transparent

e curat ca lacrima

după zile lungi de post,

acum e liber

să primească moartea.

 

 

 

Împreună

 

Demult nu plouă,

n-au ajutat nici rugăciunile, nici tăcerea.

Se îngustează albia râului,

se înmulţesc vadurile,

creşte mâlul între ele.

Suntem doi peşti,

care s-au oprit în râul înnămolit,

aripile noastre seamănă

cu frunzele ruginii din noiembrie.

Stăm ochi în ochi, tăcuţi,

umezim aerul cu respiraţia,

pentru a învia dimineaţa

şi mâine

şi poimâine.

 

Dacă nu va porni ploaia,

o să mă recunoşti

după panglica argintie de pe pântecul meu.

 

 

(traduceri de Irina Nechit)

 

Tara Skurtu

 

Procesiune sacrificială

 

Am urmat cărarea îngustă

care aliniază pereții celulelor

înspre o grămadă de bărbați

și femei de piatră

cu fața spre un turn de pază.

Toți dezbrăcați,

unii fără

o mână, un ochi, gură.

Femei de piatră cu

sâni sănătoși.

Un bărbat, mâinile ridicate,

degetele îndreptate spre cer.

Majoritatea uitându-se

în pământ. Și în spatele

tuturor, în curtea celeilalte

închisori, un singur bărbat

de piatră, fără cap,

un braț retezat

de la umăr,

celălalt, întins,

de parcă ar putea

să îi cuprindă pe toți.

 

(publicat prima dată în engleză, în The Plume Anthology of Poetry, Volume 6)

 

 

 

 

 

 

Cel care se întoarce

 

Momeală sărată și acră

în vânt, râme pulsând

într-o cană de polistiren.

 

Descâlcesc una

și o pun în cârlig. Străpuns,

viermele se învârte și se tot

învârte în jurul său.

 

Îți aduc bibani

încârligați

ca o legătură  de ardei

strălucitori, ochii lor precum

hărțile unui lac.

 

(publicat prima dată în engleză, în revista Plume, 2018)

(traducere de Alexandra Turcu)