„Decupări din real, efectuate cu ingeniozitate”, aș numea – acum mai bine de două decenii – Gheorghe Grigurcu poemele de tinerețe ale lui Gellu Dorian. Titlul celui mai nou volum, Zilele unui timp infernal, Editura Tracus Arte, București, 2024, trimite tot către un referent dintre cele desprinse din viață, numai că de această dată calificat prin atributul rimbaudian „infernal”. Poemele, mai degrabă lungi, caracterizate de căldura tonului și plasticitatea imaginilor, sunt distribuite în trei cicluri: I. Săptămâna de lucru; II. Săptămâna de sărbătoare și III. Alte zile lucrătoare.
Poemul de luni din Săptămâna de lucru, unde e invocat într-un vers chiar Ecleziastul cu cântecul său, tratează netemeinicia și deșertăciunea vieții umane încă din incipit: „Azi n-ai făcut nimic deosebit”. Recurența acestei imagini întărește ideea unui mod de existență vulgar: „nici mâine n-o să faci nimic”; „azi ai lenevit scriind iarăși nimicuri după nimicuri”. Banalitatea cotidiană, cu toate micile ei „evenimente”, se desfășoară sub semnul absurdului și al golului spiritual: „ieși pur și simplu din casă și cazi odată cu umbra,/ nimeni nu te ridică,/ nimeni nu și-a dat seama că nu ai existat până atunci/ și ai scris așa cum ai făcut tot timpul/ care s-a scurs prin tine ca printr-o lentilă de ochelari/ imaginile pe care nimeni nu le-a văzut/ așa cum le-ai văzut tu”.
Poemul de marți pare unul recuperator, al ritualurilor demiurgice, exprimate în versurile de la începutul fiecărei secvențe poetice: „Îți așezi liniștit cărțile în bibliotecă”; „îți spui în gînd același lucru pe care ți l-ai spus și ieri”; „te zidești în perete în fiecare raft, în fiecare poliță”; „zidești și zidești într-o risipă de sine” și, în cele din urmă: „ți-e bine, așa crezi, cînd vezi că zidul pe care-l zidești/ e mai mare decît orice zid din lume”.
Poemul de miercuri e al opțiunilor și dorințelor: „Ți-ar fi plăcut…”; „ai fi așteptat…”; „ar fi trebuit…”; „ai fi vrut să…”, dar, în aceeași măsură, al quiproquourilor și măștilor teatrale, aflate într-o dinamică delirantă, precum zilele și nopțile care alcătuiesc o existență umană: „spre seară să vezi în fața ta fața ta/ în care se așează fața ta/ uimită de fața ta…”. Același motiv al quiproquo-ului se perpetuează și în Poemul de joi, unde, după ce stă la taifas și la o țigară cu un vecin, poetul rostește următorul solilocviu: „fața lui ți se va deschide ca o carte/ în care stă scris totul despre tine”.
Apelând la tehnica racursiului, Poemul de vineri redă ambianța, refăcută ca hieroglifă poetică, a orașului natal al autorului: „Ai fi întîrziat azi în oraș/ în așa fel ca toate străzile să se fi făcut sul de hîrtie/ pe care să-l porți sub braț/ ca pe o hartă elevul la sfîrșitul orei de geografie”. Poemul de sîmbătă este unul al eului poetizant surprins în exercițiul introspecției. Duminica de lucru are în centru loisir-ul, un timp situat în afara ocupației obișnuite, când omul își poate exprima personalitatea. Poemul vine să răstoarne o cutumă ecleziastică, ziua din titlul său nefiind destinată repaosului, ci o zi „cînd scrii/ ca un ocnaș pe pereții de piatră”. Textul conține și un sâmbure de artă poetică.
După un timp al travaliului, al acțiunilor și zbaterilor de tot felul – invocat în cele șapte poeme din Săptămîna de lucru, adesea scrise în perspectiva unui scepticism frenetic dezabuzat –, Săptămîna de sărbătoare vestește un interval privilegiat. Și nu doar temporal: poetul își „confecționează”, încă din Duminicăluni, un cronotop mitic, a cărui durată e însăși eternitatea: „o zi lungă/ așa cum sunt sărbătorile fără sfîrșit”, iar spațiul lui e „la marginea cerului/ pe o fărîmă de pămînt/ unde a fost și iad/ a fost și rai/ iar cel care privea prin tine se privea pe sine”. În noul context poetic e pusă în chestiune însăși ordinea lumii: uneori prin felul de a monta imaginile, alteori prin emfaza limbii și incantații prozodice. Un lucru e cert: în poem au loc „evenimente” indicibile:
„nu va fi seară/ nu va fi dimineață/ numai lumina zilei/ ca pe fața nevăzută a lunii/ nu vei dormi/ nu te vei trezi/ doar vei visa cum visezi/ cu ochii șiroind/ mii de imagini/ mai vii decît orice realitate// vei visa cum te naști/ și trăiești/ și nu mori”.
Privitor la ambiguitatea timpului mitic (sacru) și la principala sa caracteristică – eternitatea –, se remarcă expresivitatea prin care poetul le sugerează, aglutinând câte două nume de zile calendaristice, din care „Duminică” intră obligatoriu, primul, în componența fiecărei intitulări: Duminicăluni, Duminicămarți, Duminicămiercuri, Duminicăjoi, Duminicăvineri, Duminicăsîmbătă, Duminicăduminică.
Legea sărbătorii la Gellu Dorian ține de sacru și, de aceea, se definește prin cântec și printr-o largă recuzită sonoră. Un vehicul oniric, trenul, e învestit să reprezinte alegoric existența:
„ce ți se întîmplă se întîmplă doar în auz/ acolo unde bat tobele/ unde viorile îi strunesc pe muzicanții/ adormiți în husele cîntecelor/ necîntate vreodată/ doar acolo e tot vacarmul/ pe care ți-l scoți din ochi/ cu forcepsul/ și el se rostogolește la picioarele tale/ de unde-l ridici/ prunc în brațele tale/ devenind bărbat care te aruncă iar în vacarm/ pînă cînd se îngustează/ ca o linie la macaz/ și o iei în altă parte/ unde tragi pe o linie moartă// cum să numești această întîmplare/ cînd toate zilele de lucru devin sărbătoare/ și cînți// ce a fost real devine himeric…” (Duminicămarți).
Mai departe, în cadrul sărbătorii, cântecului i se adaugă dansul, petrecerea, luxura bahică și culinară, pentru ca ea, sărbătoarea, să poată repeta momentul sacru din Geneză, dar și prefigura pe acela apocaliptic:
„toată săptămîna a fost liniște/ sărbătoare/ ai băut ai mîncat/ iar masa dimpreună cu toți nuntașii/ a urcat la cer/ într-o cununie pe care Dumnezru a așteptat-o din clipa/ cînd l-a vîndut pe Adam/ primei femei/ pentru a-l vedea/ în brațele ultimei femei/ care-ți aduce micul dejun la patul în care/ s-au petrecut peste noapte/ începutul și sfîrșitul lumii” (Duminică duminică).
Descrierea parodică a cronotopului, în același poem, arată că toate se mișcă în direcția refacerii timpului sacru: „iar ziua va fi fără sfîrșit/ numai lumină/ numai lumină/ lumină/ lumină numai/ fără sfîrșit” (ibidem).
Alte zile oarecare, titlul celui de-al treilea ciclu, reinstituie, pe coordonate noi și grefând eșantioane schimbate de existență, banalitatea realului, prin părăsirea toposului sacru. Prima zi, sîmbătă (poemul din deschidere), împrăștie vraja sărbătorii, așezând în locul ei liricizarea cotidianului: „Cred așa cum cred doar cei cărora nu li s-a arătat/ niciodată nimic…”. Imaginea cronotopului golit de substanță mitică, din A doua zi, duminică, o vedem în toată expresivitatea ei:
„azi nu spun nimic/ nu scriu nimic/ se aude doar foșnetul unei rochii/ în dormitorul pustiu/ ca cerul atît de plin/ de tot ceea ce și-a închipuit lumea că e acolo/ așa cum de acolo se vede/ liniștea înspăimîntătoare de aici// tac/ întins peste mîinile mele/ ca un giulgiu alb peste pămînt”.
Datarea unor poeme, ca și utilizarea de date calendaristice în titluri, accentuează caracterul confesiv (și uneori chiar diaristic) al poeziei. În A treia zi, 15 ianuarie 2022, poetul prefiră câteva gânduri triste „prin curtea copilăriei” lui Mihai Eminescu, prilej de meditație amară la vederea decăderii în ruină a credinței în poezie:
„Și dintr-odată te vezi inutil./ Vine unul și-ți spune: eu sunt Poetul!/ Dar tu știi că Poetul acum e o puzderie de vorbe,/ E doar o amintire pentru unii, o amintire tristă și frumoasă,/ Iar pentru alții un loc de prăpăd, de hîrjoană/ În chiar cristelnița în care a fost botezat/ În chiar iarba pe care el a ascultat-o crescînd/ În chiar casa în care i-au murit rînd pe rînd cele mai vii amintiri”.
Imaginea noii realități din poezia lui Gellu Dorian e reprezentată printr-o ingenioasă împreunare a vizualului cu chinestezicul și sinestezicul: „Sunt în mijlocul unui gol imens/ nu plutesc, ci mă tîrăsc pe creanga unui măr putred/ într-un iad burdușit de ispite”. Chiar titlul de sub care sunt excerptate aceste versuri e încărcat de sugestie: A șaptea zi. Toate zilele la un loc. În Mîine se repetă gestul demiurgic de la începutul cărții, numai că în sensul invers, al întoarcerii cosmosului la haosul primordial: „Mîine? Ce voi face mîine?/ Voi învîrti cerul ca pe o morișcă/ pînă cînd toate zilele se vor face una cu pămîntul,/ iar pămîntul una cu cerul”.
Fereastra e un poem construit din hiperbole și oximoroane. Protagonistă e „femeia care a așteptat/ o viață întreagă/ să respire deodată tot aerul din cer”. Mâinile ei însă se trezesc acum zidind fereastră după fereastră, în pofida faptului că odinioară „au zidit/ zi de zi/ cerul”. Aflat față în față cu ea, poetul, prin puterea de transfigurare a oximoronului, pare a schița chiar silueta Poeziei: „de atîta lumină orbesc,/ o fereastră neagră se deschide,/ mușcînd din cer/ lăsînd în urmă o rană la care se vor uita toți/ ca la ruinele unei cetăți antice”.
După o frescă în sfumato a anilor de pandemie, finalul cărții coboară ca o ghilotină: „în spatele frunții e frig/ și nici gînd să se ivească liniștea de care/ omul are nevoie”. (Zilele unui timp infernal). Volumul cu acest titlu rămâne încă o dovadă că cele mai înalte îngândurări despre sentimentul adânc al vieții și despre sensul existenței pot fi captate și prin mijlocirea poeziei.