Cu mult timp înainte vin semnale despre noua ediție a festivalului, ca să știi bine că bucuria cinefilă continuă. Pentru nouă zile nimeni nu mai vorbeşte despre facturi ori descoperiri de card. Lauda cea mare se axează pe câte filme ai văzut. Tot e ceva într-un secol bolnav de pragmatism. Clujul devine un spaţiu cinematografic ameţitor. Tiff năvăleşte în stilul său, cu o adrenalină pură, covârşitoare. Te „locuieşte”, te inspiră, te aspiră. Broşuri, reviste, recomandări, locaţii noi…
La prima răsfoire a revistei nu ești convins de ce ar trebui văzut. Eşti prea emoţionat, repezit. La a doua, încercuieşti filme. La a treia, remarci regizori şi actori. Apoi începe alergarea. Holul, cafelele, personalităţile, dezbaterile, pronosticurile, nesomnul, invazia narcotică de imagini. Până la tranşanta decelare mai este. Analogii, amintiri, lapsusuri, proiecţii nocturne, taxiuri adormite, fervoare, extaz. Tifful se încarcă de epitete, eufemisme, invidii, speranţe. Creşte mereu într-un oraş tot mai cultural, râvnit, rafinat.
Ia să vedem… Chiar mi-era dor de un Godard, așa că revăd Pierrot le fou/ Pierrot nebunul, film din 1965, inspirat din romanul Obsession de Lionel White, cu Belmondo și Anna Karina. Godard a fost regizor, scenarist, critic de film, pionier al curentului La Nouvelle Vague/Noul val. Niște doamne revoltate părăsesc sala. Nu mulți pot gusta absurdul unui artist cerebral, anarhist, iconoclast, cu căutări formale, citate, verbiaj ironic. Film noir, cu cadre divers colorate, spre un colaj ce-și caută sensul într-un non-sens incredibil. Pierrot și Marianne sunt implicați într-o crimă, fug în sud, fură, sunt urmăriți de mafioți…un marș rocambolesc spre moartea ineluctabilă.
Credeam că voi fi singur în sală la documentarul De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin. Cum am putut gândi așa ceva? Am asistat la un…spectacol copleșitor după proiecție, când a apărut regizoarea Carla-Maria Teaha, însoțită de însăși Nora Iuga, protagonista filmului – personaj original, longeviv, inconfundabil. O personalitate strălucitoare, cu carismă și autoironie explozivă, îndelung aplaudată de o sală arhiplină. Scriitorii adevărați sunt citiți și apreciați. Iar acum…a fost odată un tren transsiberian, care avea un compartiment în care s-au întâlnit două destine extrem de diferite. Ea, Laura, o finlandeză, o intelectuală pasionată de arheologie. El, Lioha, un rus frust, alcoolizat, care merge să lucreze la mină. Au în comun destinația Murmansk. Ea vrea să vadă picturile rupestre, el merge la muncă. Suntem în filmul Compartimentul nr.6 (2020), regizat de Juko Kuosmanen, recompensat în 2021 cu Grand Prix la Cannes. Joacă excelent Seidi Haarla și Yuri Borisov, într-o empatie misterioasă. Regizorul a pornit de la romanul Rosei Liksom.
Încep asociațiile să nu-mi dea pace…Atâtea filme cu trenuri…Plus minunatul roman Canapeaua roșie de Michèle Lesbre, tradus în românește de Liliana Șomfălean (Ed.Echinox, 2014). Doamne, trenurile astea rusești unice, cu opriri dilatate și povești asortate cu vodcă și castraveți murați! Avem și aici în compartimentul 6 un borcan mare cu murături rustice. Suntem prin anii 90, fără telefoane mobile. Așadar Laura e oripilată de vecinul de compartiment, vulgar și beat. Aparențele! Capcana destinului! Provocările luminate. Caută alt compartiment, dar întâlnește înghesuială, promiscuitate. Coboară într-un oraș (ai timp de toate în lungile opriri), dă telefoane, vrea să ia alt tren, dar destinul o trage de mânecă. Să sfideze aparențele? La altă oprire, Lioha o duce la bunica lui (sau „mai mult ca o mamă”), iar Laura începe să perceapă sufletul și suflul rus. La un moment dat, vine în compartiment un finlandez cu chitara. Lioha e vizibil deranjat de prezența lui și devine ursuz. Altă oprire nocturnă. Laura se plimbă cu finlandezul. Dintr-o casă, un bărbat iese și le oferă o sticlă de vodcă: generozitate rusească. I s-a furat Laurei camera video cu toate amintirile filmate. Premonitoriu, oare? Pășește ea spre altă lume? I s-a furat trecutul? „Desenează-mă!” – îl roagă Laura pe Lioha. Mergem spre Micul Prinț. A îmblânzi. A-l descoperi pe Celălalt, pe străinul (încă!!) de lângă tine. Da, călătoria e mai importantă decât destinația. O călătorie cât o viață, care te transformă. Apoi, deodată, îmbrățișarea, ca să scăpăm de suspans, de tensiunea minată a frustrărilor. Și el dispare. Zăpezi, bocanci, căutare. Răsună și melodia Voyage, voyage. Destinația finală: Murmansk.
Să vedem Împăratul furnicilor de Gianni Amelio, un film despre poetul și dramaturgul Aldo Braibanti, care nu-și ascunde orientarea sexuală și începe o relație cu studentul Ettore. Aldo e acuzat de plagio, adică de subjugare morală, convins că a iubi un băiat e la fel de frumos ca a iubi o femeie. Ettore e supus la electroșocuri, ca să se vindece de homosexualitate – astfel crede propria sa mamă. Mama lui Aldo: un personaj tăcut, resemnat, inteligent, acceptând cu stoicism valurile vieții. Pe zidurile casei e scris „casa poponarului”. Procesul adună simpatizanți și dușmani. Despre Aldo se rostesc vorbe grele. Că e un intelectual ratat, că a atacat conștiințe, că țese plasa în jurul victimelor țintite. Aldo are o atracție puternică față de furnici, știind că „o furnică singură nu poate găsi drumul spre casă”. Regizorul Amelio a ecranizat în 2017 un roman de Marone – Tandrețe – , unde drumul narativ e – grosso modo – ca în carte, dar numele personajelor sunt schimbate.
Suntem acum la Ritualul primăverii de Fernando Franco. Laura e studentă la Madrid. David (Telmo Irureta) suferă de paralizie cerebrală. Mama lui David o plătește pe Laura să se ocupe de el, să-l determine să-și depășească lipsa de încredere. În această situație,carismatica Laura își explorează propriile dorințe. Despre oameni cu dizabilități și sexualitatea lor. Empatia e totală, asezonată cu muzică clasică, adică Rite of Spring de Stravinsky. Actorul Telmo Irureta a fost recompensat cu premiul Goya. Are 34 de ani, cu paralizie cerebrală de la vârsta de doi ani. La decernarea premiului a apărat viața sexuală a persoanelor cu dizabilități.Am așteptat cu sufletul la gură să văd filmul Triangle of Sadness de Ruben Ꝍstlund, premiat la Cannes cu Palme d⁾Or anul acesta . Ce răsfăț cinefil și ce film nebun, puternic și strălucitor! Ce proastă inspirație au avut francezii traducându-i titlul …Sans filtre (adică fără…). Noi am rămas, cum era și firesc, la Triunghiul tristeții. Joacă în film Charlbi Dean (Yaya) (a murit anul acesta la 32 de ani…), Harris Dickinson (Carl), Woody Harrelson (căpitanul), Zlatko Buric (Dimitri), Dolly De Leon (Abigail).
Ce face regizorul (a mai realizat și The Square și Force majeure) ? Îi critică vehement pe cei „mari” și bogați, tronând anarhic într-o societate consumeristă. Frumusețea și banii, superficialitatea, spoiala, aparențele. Ce se află sub hainele luxoase, pe care se odihnesc diamantele? Vomă și rahat… Urmează o necesară demonstrație, greu de privit de către cei sensibili și fragili.