Departe de arta dezlănțuită
Radu Toderici
Gata. Anul ăsta, putem declara toată povestea cu ciorba terminată. 80 de secunde de cină târzie (doar atât are secvența), filmate de Corneliu Porumboiu în 2009, au bântuit cinemaul românesc mai bine de un deceniu. Umbla vorba răutăcioasă că, de pe la acest film, spectatorii români au început să sufle în filmele românești mai ceva ca în celebrul iaurt. Cred, totuși, că altfel stau lucrurile: cu cât filmele Noului Cinema Românesc erau mai premiate în afară, cu atât semănau mai mult cu programa de la bac – un canon moștenit, pe care mulți spectatori nu pricepeau de ce trebuie să-l admire. De înțeles ce e acolo, nu mai vorbesc: înțelegerea nu coexistă bine cu obligația. Așa că a rămas ciorba. Ar fi mai corect spus bucătăria, livingul, apartamentul. Adică mediul familiar în care crescuse o generație întreagă de regizori, refăcut cinematografic. De-a lungul anilor, cu ceva variațiuni: dramă tot între patru sau mai mulți pereți (de obicei bucureșteni), doar că blocul putea să fie mai pe regim vechi (o stafie urbanistică bântuie Noul Cinema Românesc) sau mobilat mai middle class. Ce-i drept, 2021 nu e primul an în care filmele românești ies din apartament, din București. Au mai fost: Marian Crișan la Salonta, Adrian Sitaru la Oradea și tot așa. Doar că, prin acumulare, 2021 pare diferit. Întregalde al lui Radu Muntean e filmat aproape tot în județul Alba, în apropierea localității care dă titlul filmului. Tata mută munții de Daniel Sandu e filmat la Bușteni și în munții Bucegi. Neidentificat de Bogdan George Apetri își are acțiunea în Piatra Neamț, și e făcut cu un ochi pentru spectacol urban cum rar s-a mai văzut recent în filme românești. Putea să fie un film cu blocuri gri, comuniste, dar punctul de vedere pe care îl alege uneori Apetri, survolând cu camera pe deasupra orașului (o versiune de God’s eye view, parte început de Psycho, parte cam orice film de acțiune american începând cu anii ’90) face din locul natal al regizorului o vitrină de admirat cu ochii mari.
Așadar, s-a cam dus cadrul fix pe personaj și drama mocnită și claustrofobă de apartament. O fi din negocierea continuă cu publicul, o fi din plictiseala față de vechea formulă, cine știe? O fi și un statement, așa cum îl pronunță Daniel Sandu într-un interviu pentru AperiTIFF, când declară orgolios și cu subînțelesuri că spectatorii români s-ar duce la cinema dacă ar avea ce să vadă. Măcar aici, Sandu are dreptate. Filmele astea sunt, înainte să apuci să le analizezi, eye candy, spectacol aruncat în retina publicului, un tur de forță îndrăzneț în intenții. E încă devreme de zis dacă, auzind că acum au ce să vadă, spectatorii o să și meargă la cinema. Dar, în ceea ce privește filmul lui Sandu, Tata mută munții, schimbarea de direcție e vizibilă. E un film cu coloană sonoră compusă special, cu o intrigă bine stăpânită, cu un Adrian Titieni care face unul dintre cele mai bune roluri ale lui (de notat că Titieni e de obicei mult mai bun când fumegă pe interior și de abia își stăpânește rictusurile, ca aici, decât atunci când i se dau de interpretat replici cu emoție la vedere – și la auzire). Are ceva din noul populism cinematografic care tot reapare în filmele celor care-și fac acum un nume. Adică, se flirtează discret cu teme care trimit la inegalitățile economice și de statut din România, deși mediul în care se petrece acțiunea tot fericit middle class e. Doar că, dincolo de micile reproșuri care i se pot aduce (un film românesc făcut cu un ochi la Hollywood tot ca o franciză europeană, pe bani mai puțini, o să arate), Tata mută munții e foarte bine organizat: Sandu știe cum să strecoare o temă în plot, apoi s-o reia și s-o dezvolte într-un moment ulterior, astfel încât să ai plăcerea aceea pe care ți-o dă o poveste clasică și bine gândită. De dragul unui asemenea demers, comercial, dar de calitate (până acum, pariul regizorilor de film comercial a cam fost acela că publicul autohton e cam tâmpițel și nu suportă prea multă inteligență în scenariu), poți să înghiți cele câteva replici dulcege, de Hallmark, puse în scenariu să mai netezească niște conflicte, și tot să te declari mulțumit.
Vedeta discretă a acestui TIFF mi s-a părut însă Întregalde. A venit de la Cannes cu presă bună, dar fără premii. Motivul, cred, e că trioul Muntean – Răzvan Rădulescu – Alexandru Baciu au livrat cu acest film capodopera lor intraductibilă. Se vede în filmul acesta inteligența lor, plăcerea de a scrie dialoguri și apartenența lor iremediabilă la o cultură și o vârstă proprie. Pentru un spectator român care a crescut cam deodată cu ei, ce scriu ei e spumos și plin de trimiteri la cultura populară. Într-un moment, un personaj aduce în discuție piesa „Regina tristeții” a celor de la Impex. Într-altul, un alt personaj se autoironizează drept cel care salvează situația fredonând piesa din reclama de la Anitra (care, la rândul ei, a mai trecut și prin Apocalypse Now). Sunt și trimiteri care pot să gâdile ironic un spectator străin: la un Hellboy, de exemplu, sau la Forrest Gump. Cu toate acestea, Întregalde e un film pe care cred că-l poți vinde în străinătate doar pe jumătate. S-ar putea să-și găsească un public și acolo, e un cvasi-thriller filosofic despre cum și cât poți să ajuți pe cineva. Mă tem însă că filmul funcționează la toate butoanele doar în limba română. Nu în ultimul rând, din cauza marelui pariu reușit al lui Muntean, care a făcut dintr-un țăran octogenar întâlnit în prospecție, pe numele lui Luca Sabin, unul dintre marile personaje ale filmului românesc recent. E un perfect caz de serendipitate. Sabin joacă un țăran guraliv și băgăreț, genul care zice vrute și nevrute și se ține de tine ca scaiul. Se vede însă, când intră în cadru alți actori neprofesioniști, găsiți de Muntean tot în zonă, cât de norocos a fost regizorul să dea peste acest om histrionic, cu un control excelent al jocului și – din cauza turnurii pe care scenariul i-o dă personajului – cât se poate de tragic. În bună parte grație acestui om, Întregalde e cel mai bun film despre rural de la Moromeții încoace. Și asta fiindcă zona asta, care e de multe ori motiv de suspin nostagic pentru cei din urban, e tratată de Muntean, Rădulescu și Baciu în mai multe nuanțe. Se strecoară în acest film cu trei orășeni care trebuie să supraviețuiască o noapte în pădure, tăiați de tot confortul lor tehnologic și emoțional, ceva din anxietățile legate de ruralul needucat. Adică, ruralul e motiv de mișto și de milă (cum e în prima parte a poveștii), până devine motiv de groază. Celor trei scenariști le-a ieșit mai bine decât în alte filme textul fiindcă își expun de la început, prin câteva replici strecurate discret, poziția lor de observator ingrat. Filmul a pornit dintr-o experiență personală a regizorului, care a dus ajutoare așa cum fac și cele trei personaje din film. Ceva din conștiința care a rămas după această experiență s-a strecurat și în film. La final, când două personaje ajung la o casă și cer să li se facă o cafea, o țărancă îi întreabă: „Ness de la ajutoare, sau cafea?”. „Cafea”, vine răspunsul. E un moment clar, simplu, extrem de puternic, din cauza felului în care separă cele două lumi și pune excelent la îndoială superioritatea morală a celor care au și dau. Și nu e singurul. Mai că-mi vine să cred că scenariștii au mai tras cu urechea la ce critici mai vin de la stânga și au făcut un film în care, de exemplu, departe de băiețeala voioasă din Boogie, sunt puse pe față în momentele de tensiune problema rolurilor de gen. E un film departe de indiferența (la) politică de până a acum a unui produs standard Muntean. Și are îndrăzneala asta lăudabilă, de a-și căuta subiectul dincolo de cei patru (sau mai mulți) pereți, între care te poți închide și repeta de la film la film decent și interesant, dar autosuficient.
Întregalde e un film care, cu niște note de subsol, ar putea avea șanse la un Oscar. E făcut însă într-o perioadă de criză a finanțărilor în domeniul cinematografic – și la noi, și în afară. E un film relativ scump pentru standardele autohtone, a costat în jur de un milion de euro. La câte proiecte se înghesuie acum să primească finanțare, s-ar putea să mai treacă o vreme până să mai apară încercări din acestea de a insera spectacol și un alt fel de puls în filmul autohton. Chiar Muntean declara într-un interviu că, la cum arată lucrurile anul ăsta, probabil va trebui să se concentreze pe proiecte mai ieftine. Sau poate modelul oferit de Daniel Sandu – opulență vizuală și entertainment fix într-un moment de penurie – s-ar putea să funcționeze. Produs de Mobra Film pentru o sumă pentru care e greu să găsești o sursă sigură pe internet, dar care e cam de două ori și ceva mai mare decât bugetul filmului lui Muntean, e greu de zis dacă o să-și recupereze cheltuielile. E aproape un moment de suspans pentru producția de film în România. Dacă iese acest pariu pe bani buni, s-ar putea să avem primul hit plasat undeva la mijloc, între pretențiile de artă ale cinemaului românesc arthouse și dorința producătorului de a ieși cu ceva în plus din afacere. Ar fi un gamechanger. Și, în subtext, un vot împotriva unui tip de cinema care de ani buni face concesii cu pași foarte mici – ba o simulare a unei structuri de gen, ba o schimbare de rețetă înspre altceva, tot artsy, dar cu alte ingrediente. Și, oricât de mult îmi place felul în care filmele unor noi regizori capătă nuanțe din ce în ce mai politice – Neidentificat de Apetri face niște statement-uri asamblate un pic stângaci, dar interesante, despre poziția precară a romilor în România, iar Câmp de maci de Eugen Jebeleanu are niște momente extrem de intense și admirabil stăpânite în interiorul dramei lui queer –, tot parcă aș vrea să văd rezolvată o dată, amiabil și neașteptat, disputa mocnită dintre cineaști și publicul românesc. Cea în care regizori foarte capabili par să creadă că a explora formal posibilitățile filmului și a face un film pentru un public posibil e un pas spre viitor, iar publicul pare să creadă că aceste filme, la urma urmei, cam bat pasul pe loc.
10 de la TIFF 20
Alexandru Jurcan
Mă întreb cum ar arăta Clujul fără febra Tiff-ului, un festival ambițios, care agită cinefilii spre controverse ideatice prelungite. Broșuri subliniate, adnotate, nopți destul de albe, nostalgii de catifea, o publicitate bogată, rafinată, îmbietoare. Casa Tiff, 270 de voluntari, concerte, dezbateri, terase – iată sublimul câmp de bătaie spirituală. Plutește adesea și o briză de snobism, în sensul că un film de la Tiff are spectatori grămadă, dar când același film intră în rețea, vedem doar câțiva spectatori în sală.
Iată câteva filme bifate la acest Tiff (cu 100000 de spectatori)…
- Another Round– 2020, Oscar film străin, cu Mads Mikkelsen. Niște profesori ajung la pragul blazării, dar află că ar fi bine să ai ceva alcool în sânge în fiecare zi. Ca să fii destins și curajos. Să-l ia model pe Hemingway, nu? Doar că urmează baruri, orgii și depășirea limitelor. Martin ajunge în pragul divorțului, proful de sport se sinucide (un fel de sacrificiu spre trezirea celorlalți?). Dansul final e acel finis coronat opusde nota zece. Suntem, deci, pe planeta Zorba. Încrâncenare, tristețe, durere și speranță. Martin ia energie de la tineri. Regizorul Thomas Vinterberg și-a pierdut fiica în timpul filmărilor, dar nu s-a oprit din munca la film. Proful Tommy a murit, dar Martin continuă. Undeva există un câștig…
- Annette– 2021, muzical semnat de Leos Carax, cu Adam Driver și Marion Cotillard. O operă rock, cu grupul californian Sparks. Comedie, dar și dramă shakespeariană, plus thriller și fantastic. Oare nu e prea mult? E excesiv, oniric, dar și kitsch. Uneori ridicol, în ciuda bogăției plastice. Și oare despre ce ar fi vorba? Cuplul sufocat de celebritate sau nebunia subită a unui artist ratat? Când e vorba de Leos Carax prefer să-i revăd filmul Les amants du Pont Neuf.
- Pregătire pentru a fi împreună o perioadă nedeterminatăde Lili Horvath – un film excelent despre îmblânzirea unui vis. Ca să-l transforme în realitate. Regizoarea știe să povestească, să te țină captivi în propunerea sa filmică. Marta e neurochirurg și revine din America la Budapesta, convinsă că pe Podul Libertății va găsi iubirea cea totală și mistuitoare. „Ce proaste sunt femeile, chiar și cele deștepte!” – zice un vecin, fără a intui misterul feminin, nici caruselul karmei. Iubirea ca vis total, desigur, pentru care trebuie o pregătire specială. Va fi cu Janos? Ce îi spune psihologul? Să fie o tulburare de comportament?
- Privește către cer(Georgia) de Alexandre Koberidze – nu m-a convins. Începutul promite: hazardul unei întâlniri amoroase. Fata, Lisa, nu mai poate fi ca înainte. Filmul demarează în ritm de basm. Patru prieteni o sfătuiesc pe Lisa: burlanul, camera de supraveghere, copacul, vântul. Idee: dragostea schimbă înfățișarea fizică! Nici ea, nici Georgi nu mai arată ca înainte. Din păcate, vocea din off invadează ecranul, plus muzică în ambalaj de videoclip. Ca să nu mai vorbesc de meciul de fotbal filmat au ralenti(regizorul declară într-un interviu că încă nu s-a decis total între cele două pasiuni – cinemaul și fotbalul). Cu greu au trecut cele 150 de minute. E prima dată când la un film scrie pe ecran „închideți ochii, dragi spectatori”. Ludic-ludic, dar mai bine i-aș fi închis…
- Ultima baie– Portugalia – regia David Bonneville. Un film care m-a cucerit. Are fir narativ clar, suspans și mesaj. Un peisaj biblic, labirintic, stratificat. Josefina e călugăriță. Se întoarce în satul natal pentru înmormântarea tatălui. Apoi rămâne să aibă grijă de nepotul abandonat (Alexandre). Tăceri, gesturi grăitoare. Despre religie în tonuri laice. Trupul tânăr al nepotului declanșează viața. Revoltă carnală, mici atingeri, briză de Moarte la Veneția.
- Suzanna Andlerde Benoît Jacquot, după o piesă de Marguerite Duras. Practic, e teatru filmat. O vilă pe malul mării. Minciuni, adevăruri, slalom toxic printre sentimente contradictorii. Magia filmului vine de la actrița Charlotte Gainsbourg. Regăsim intactă recuzita durasiană: alcoolul, soțul, amantul, ménage àtrois…
- Cavalerii dreptății– Danemarca – regia Anders Thomas Jensen. Cu starul Mads Mikkelsen, care joacă rolul lui Markus, proaspăt sosit din Afganistan, după ce soția sa a murit într-un accident feroviar. Aliat unui grup comico-bizar, Markus devine vindicativ, într-o narațiune ce provoacă o descărcare benefică de adrenalină. Umor negru, thrillerși evitarea sistematică a sordidului.
- Început– Georgia-Franța – regia Ia Sukhitashvili. Un grup extremist atacă martorii lui Iehova (liderul e David, căsătorit cu Yana). Din acel moment, nimic nu va mai fi ca înainte. Mulți spectatori au părăsit sala, din cauza lentorii filmului, a radicalității estetice. Un stil auster, o estetică greoaie. Trebuie să fii familiarizat cu Dreyer și Haneke să poți savura cadrele interminabile. De neuitat rămâne scena violului, filmată de departe, în zgomot asurzitor de ape, ca o revoltă a naturii. Despre credință, păcat, ostilitate, societate patriarhală. Cu rezonanțe biblice.
- L′Infernodupă Dante, de Francesco Bertolini și Adolfo Padovan. Cine-concert acompaniat live de colectivul Edison Studio. E primul lungmetraj italian din istorie, inspirat de gravurile lui Gustave Doré. Copie restaurată. Coborâre în tenebre. Dante și Virgilio. Stânci, grote, lacuri sordide. Peisaj arid. Mereu citate din operă. Oniric, halucinant, angoasant. Monștri, oameni-pești, mușuroaie de corpuri umane. Desigur, gesturile sunt teatrale. Nu lipsesc accentele horror.
- Vara ’85de François Ozon (autor al filmelor Potiche, Jeune et jolie, Dans la maison, Frantz). Fimul e realizat după romanul La Danse du Coucou de Aidan Chambers, cu Felix Lefebre și Benjamin Voisin. Un film homo-erotic, care pune accent pe dragoste, pe frumusețea clipei. Păcat că se sugerează finalul din primele clipe. Asistăm la o iubire năvalnică, adolescentină, când se fac promisiuni totale, unele derutante, bizare. Aici: cel ce va rămâne în viață, va dansa pe mormântul celui mort. Apoi: rolul scrisului, terapeutica binevenită. Scrisul transformă, însă pentru a scrie, trebuie să fi trăit mai întâi. De remarcat alchimia dintre cei doi actori.
Vot de spectator
Eva Sărăşan
Lecții de persană
Lecții de persană (2020), unul dintre filme așteptate la TIFF 20, a reușit ce și-a propus: să emoționeze audiența printr-o poveste despre Holocaust, prin cinematografia impecabilă, prin finalul tulburător. Problema este că Perelman a pretins mai multe de la acesta. Filmul nu pierde deloc timp să intre în subiect, iar regizorul leagă la suprafață toate firele evenimentelor, astfel încât narațiunea să se potrivească piesă cu piesă. Este și ușor de urmărit, aproape prea ușor pentru un film care își propune astfel de mize: Gilles (sau Reza, în varianta persană), un tânăr evreu de origine belgiană, pretinde a fi iranian, evitând astfel executarea de către trupele naziste din Germania anului 1942. Ce îl salvează, de fapt? Recompensa pe care o oferă unul dintre comandanții lagărului pentru un persan care să-l învețe limba lui. De aici începe dansul celor două personaje principale. Pe de-o parte, unul ambițios, cu visul de a-și deschide propriul restaurant în Iran, după încheierea războiului, pe de alta, unul plin de teroare, în care fiecare cuvânt te duce mai aproape de libertate sau de moarte.
Dincolo de narațiune se vede o poveste a Holocaustului care construiește mai aplecat și mai empatic în jurul agresorului decât în jurul victimei. O poveste riscantă, care devine rapid una problematică. Acesta este și punctul în care Perelman eșuează, ghidând emoțiile audienței spre puncte precise și trasând stângaci dinamica de putere dintre comandat și tânărul Reza. O poveste în care relația asupritor-asuprit este fățiș idilizată, în care importantă este prietenia care se leagă între cei doi și nu nenumăratele momente de groază în care Reza este la un pas de moarte, în care violențele sunt artificiale, iar victimele acesteia sunt filmate de la o distanță de siguranță.
Ce face Perelman aici este mai degrabă o parabolă lingvistică, decât un film atent la mizele sale etice. Viața lui Reza depinde de dexteritatea lui de a inventa o limbă nouă. Una pe care să o și rețină. Idea prinde volum abia în momentul în care acesta descoperă un sistem – construiește un vocabular din numele a mii de victime care au trecut prin lagărul de concentrare. Iar finalul tocmai în zona aceasta plusează.
Deși e intimidantă performanța celor doi actori, filmul e implauzibil și previzibil, ridicându-se mai degrabă pe stereotipuri de personaje și pe diverse strategii de construcție a tensiunii, rămânând departe de a-și atinge potențialul.
Spirál
Debutul în lungmetraj al clujencei Cecília Felméri e povestea unui ecosistem care se descompune în timp, lent și seducător, exact ca o relație. Spirál (2020) te prinde în criza amețitoare a unui triunghi amoros dintre un bărbat și două femei, pe parcursul a patru anotimpuri.
Deopotrivă mesmerizant și apăsător, acest film se consumă la foc mic, într-un ritm organic, care îți permite să simți fiecare pulsație a personajelor și a decorului pitoresc. Nu întâmplător ales, acesta din urmă, fiindcă atmosfera filmului se construiește singură în jurul lacului în care Bence și Janka s-au izolat, îngrijind somoni devoratori. Evenimentele nefirești sunt așteptate și sunt mereu anunțate prin semne ale naturii (animale moarte, schimbarea anotimpurilor, neliniștea molcomă care se instalează pe lac), iar dacă le dai câtuși de puțină importanță, cursul evenimentelor devine unul previzibil. Dar nu despre asta este vorba în film, ci despre abilitatea de a ieși din cercurile care se strâng în jurul tău și a de întrerupe ciclurile copleșitoare care te țin ancorat în același punct. Iar Bence este pus tocmai în fața acestor alegeri, când o întâlnește pe Nóra, care îl ajută să obțină un grant pentru lacul lui – pentru a duce mai departe istoria tatăl său.
Spirál e o dramă psihologică cu efecte de thriller, a cărei putere stă tocmai în narativa stabilă, redată minimalist, atât la nivel cinematic, cât și auditiv. Remarcabile sunt și mixurile de cadre în close-up, care surprind câteva detalii subtile, dar importante pentru mai târziu, și performanța celor 3 actori, Diána Magdolna Kiss (Janka), Alexandra Borbély (Nóra) și Bogdan Dumitrescu (Bence). Fiind o coproducție maghiaro-română, filmată aproape de Budapesta, limba vorbită e maghiara. Și deși accentul nu e deloc pus pe jocul de replici, lucrul interesant e că Dumitrescu a fost nevoit să exerseze maghiara cu un profesor înainte de filmări, pentru a prinde fluiditatea conversațiilor, fiind totuși dublat în varianta oficială a filmului.
Dincolo de previzibilitatea evenimentelor și de câteva scăpări de începător, Spirál își merită nominalizările și premiile obținute până acum la festivalurile europene, fiind un film echilibrat și lipsit de riscuri.