Fragment din textul „Merem la piață! O etnografie a agropiețelor din Biștrița și Năsăud”, în volumul colectiv Culese din rural, coord. Valer Simion Cosma, Emanuel Modoc (în curs de apariție).
După șase ani de pregătire a unei etnografii a piețelor bucureștene (răstimp în care toate solicitările de finanțare a cercetării mi-au fost refuzate), am primit propunerea lui Valer Simion Cosma de a participa la programul „Culese din rural” din vara (iulie-august) anului 2022, constând într-o rezidență în satul Liviu Rebreanu (Năsăud), care mi-a dat ocazia să cercetez atât piețele-târguri din câteva localități bistrițene, cât și condițiile de trai și activitate ale producătorilor din zonă.
Printre piețele-târguri oficiale ale municipiului Bistrița am descoperit târgul de marți din parcarea Pieței Independenței, un fenomen social care agregă o întreagă comunitate în jurul unor mărfuri în mare parte amprentate de paseism și nostalgie.
Secretul Pieței Independenței privește marea parcare din spatele agropieței. De fiecare dată când am venit aici nu am avut stresul parcării: erau destule locuri, ca în Bucureștiul anilor ’90. Parcarea are o suprafață comparabilă cu a unui teren de handbal, dar cu laturile aproximativ egale. Ni se spune – și ni se confirmă din mai multe părți – că, inițial, piața ocupa tot acel teren, ceea ce înseamnă că se întindea până aproape de blocurile care dau spre Bulevardul Independenței (astfel i se explică și numele). La o privire neglijentă, argumentele că nu ar mai fi atât de necesară o agropiață în zonă par să se susțină: nu toate tarabele sunt ocupate, de obicei sunt cam cinci piețari cu totul. Dar cauzalitatea poate fi inversă: atrofierea forțată a pieței e posibil să-i fi reorientat pe piețari spre alte opțiuni de comercializare (printre care Piața Decebal). E drept, toată lumea binecuvântează parcarea: aici e loc destul pentru mașini, dar nu numai…
Marțea, în parcarea de la Piața Independenței și pe aleile dintre blocurile alăturate (parter + patru etaje, care dau mai departe către bulevardul omonim) se ține un târg informal de vechituri și „industriale” (termen general, prin care se înțelege și ferometal, și talcioc, și artizanat). Tot cartierul se animă și se încarcă de o veselie vitală, marcată parcă și de un aer de nostalgie.
Sunt femei care întind macrameuri și pânzeturi pe bănci, tineri comercianți aparent informali care înșiră cuiere cu umerașe în aleile înguste de la intrarea în scările de bloc. Pe bordurile care delimitează parcarea se înșiră piese și „subansamble” auto sau pentru tractor, undițe și scule de pescuit. La un capăt de alee, o fetiță de vreo zece ani ține la picioare o paporniță cu două curci vii cu picioarele legate. Multe dintre articolele aflate în vânzare, pe lângă chinezării și gadgeturi electronice ieftine, poartă în sine ceva din gloria epocilor trecute (socialismul și tranziția, încă optimistă, din anii ’90). De la un pickup se aud cântece din epoca Similea-Chiriac-Dauer. Pe o ciupercă de aerisire văd casetofoane și combine cu leduri, „ca pe vremea noastră”.
Dar cel mai spectaculos galantar este cel improvizat deasupra unui parapet care domină parcarea, acolo unde un artizan modelist în lemn își expune colecția de miniaturi de vehicule. E o varietate bogată, de la automobile de toate tipurile până la o superbă locomotivă cu aburi. Nu lipsesc tractoarele și motocicletele. Disting printre exponate și o căruță cu cal și vizitiu. Toate sunt din lemn lăcuit cu mici inserții și/sau intarsii (mașina de poliție are un far roșu care, probabil, se și aprinde). Nu doar copiii sunt atrași de superbele machete/miniaturi. Bărbați în toată firea se apleacă și le admiră și se străduiesc să identifice detalii anume și cât de bine corespund originalelor din lumea reală. Modelistul, care mai are de vânzare și biciclete și articole velo-moto, e mereu în centrul atenției și le răspunde generos tuturor, bucurându-se de statutul de vedetă.
Evident, potențialii cumpărători mișună. Sunt mulți copii, familii tinere, oameni din cartier care se întorc cu sacoșele pline de la piață și, până să intre în bloc, se mai opresc un pic să caște gura. Se vede că pentru ei este o obișnuință, un fel de ritual, să lege piața de marți de talcioc (într-adevăr și agropiața e mai plină și mai animată marțea, putem identifica aici o reminiscență de târg săptămânal). Oamenii studiază marfa, pun întrebări despre ea, dar cele mai multe conversații sunt obișnuitele taclale sociale, de întreținere a vechilor relații și de explorare a altora noi, dintre care unele cu potențial de business: un perfect loc terț (conform sociologului american Ray Oldenburg, locurile terțe – „third places” –, precum parcurile, cafenelele, bistrourile și alte locuri de întâlnire, nu sunt doar spații de petrecere a timpului liber: ele capătă rolul unor forumuri de deliberare civică și de reafirmare a spiritului democratic „la firul ierbii”; poziția „a treia” acordată de Oldenburg acestor spații de socializare le-ar reveni, în ordine, după primele două: casă și serviciu), între o parcare vastă și spațiile verzi ale unui microraion de blocuri cu patru etaje.
În mod cert, târgul de marți are toate caracteristicile unui fapt social bine încastrat în viața cartierului și se leagă de vechiul vad comercial de pe fosta Cale a Morii. Ce se întâmplă aici are proporțiile oricărui talcioc cu tradiție din țară. Cu siguranță, autoritățile cunosc fenomenul și îl îngăduie/tolerează. E păstrat într-o zonă underground, a zvonurilor și al contactelor personale, probabil e genul de manifestare de care edililor le e rușine, ca de ceva retrograd și „kitschos”. Ni-l putem imagina ca pe o „dosire” a mai vechiului târg din Calea Morii/zona Big, între timp dispărut. Dar e poate fenomenul cultural cel mai viu și mai încărcat de potențial socio-cultural (și chiar turistic) pe care l-am văzut în Bistrița.
Ce se întâmplă cu piața Independenței? îi întreb pe cei câțiva intelectuali implicați în mișcarea de restaurare și salvgardare a centrului istoric. Mi se răspunde că „întregul cartier va intra într-un program de revigorare socială”. Îi rog să țină seama de observațiile mele, atunci când vor face planurile „revigorării”. Oare am destule argumente?
Proiectul este derulat de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău în parteneriat cu Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale și este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) și Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.