Ion Pop este unul dintre cei mai importanți critici literari contemporani. Cărțile sale (Poezia unei generații, 1973, Transcrieri, 1976, Nichita Stănescu. Spațiul și măștile poeziei, 1980, Lucian Blaga – Universul liric, 1981, Lecturi fragmentare, 1983, Jocul poeziei, 1985, Avangarda în literatura română, 1990, A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei, 1992, Recapitulări, 1995, Pagini transparente, 1997, Poezia neomodernistă românească, 2018, Cărți la alegere. Poeți și poezie, 2020) propun și susțin un model exemplar de probitate, empatie și judecată echilibrată a operelor literare. În cărțile lui Ion Pop se întrezărește, ca într-un palimpsest, o imagine ascunsă a deontologiei interpretării literaturii, printr-o înțelegere nuanțată și erudită a textului, subtextului și contextului. Abordarea interpretativă pe care o adoptă criticul derivă, așadar, dintr-o dublă postulare a vocației sale: a sintezei, efect al unei aspirații necontenite către înțelegerea totalității şi a analizei, textul fiind punctul de referință fundamental pe care se bazează întreaga demonstrație critică.
Poezia și critica lui Ion Pop pot fi interpretate în modul cel mai adecvat ca soluții estetice posibile la întrebările pe care le propune gândirea critică și poetică, sau ca instrumente de elucidare a insurgențelor și stridențelor lumii. Volumul de eseuri care ilustrează cel mai clar personalitatea lui Ion Pop este Jocul poeziei, unde aspirația spre sinteză, vocația exhaustivității, își găsește corolarul necesar în studiul atent al fragmentului revelator, în exercițiul interpretativ aplicat, riguros, subtil demonstrativ, redat cu o remarcabilă mobilitate a scriiturii. Relația dintre poezie și joc evidențiază antinomiile din care se naște creația poetică, în mecanismul căreia se combină necesitatea și libertatea, întâmplarea și determinismul strict. Aşadar, jocul poeziei este postulat ca atitudine și ca inserție în spațiul textului a acelei ars combinatoria care definește creația. Poezia se revelează astfel ca joc în măsura în care întemeiază, în lumea necesității concrete, un spațiu protector, al libertății, prin care ființei umane i se redă dimensiunea esențialității, „jocul poeziei” implicând o dublă eliberare purificatoare: mai întâi, de „convențiile” mecanicii realității, apoi de convențiile literaturii. Prin plasarea convențiilor și a fetişurilor sub semnul ironiei sau al incertitudinii, „jocul” poeziei plasează viața în spectrul teatralității sau al bufoneriei. Între „jocul lumii” și „jocul poeziei”, creatorul resimte artificialitatea propriei condiții, afirmând în același timp o conștiință a convenției literare şi a propriului rol, marcat de anxietate și devalorizarea discursului efemer și incert.
În volumul Pagini transparente (1997), Ion Pop configurează o „hartă” critică a liricii contemporane, al cărei relief este desenat cu minuțiozitate, într-un efort de a afla semnele expresive caracteristice unui poet anume, de a extrage specificitatea viziunii și a formulei lirice, prin recurgerea la fenomenologia modalităților poetice utilizate (Gellu Naum, Ion Horea, Aurel Rău, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Aurel Șorobetea, Virgil Mihaiu etc.), sau prin reprezentarea universului tematic, al spațiului imaginar (Florin Mugur, Ilie Constantin, Gheorghe Grigurcu, Angela Marinescu, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Aurel Pantea, Andrei Zanca etc.). Practica exegezei marchează o întâlnire fascinantă între privirea critică și obiectul textual, resursele interpretative ale criticului valorizând spațiul literaturii ca un univers estetic coerent, cu contururi și limite precise și cu o legitimitate artistică incontestabilă. Dincolo de intenția „totalității”, abordarea criticului, carteziană în esența și finalitatea sa, refuză tranșanța propozițiilor și evaluărilor definitive, fiind marcată de un subtil „spirit al fineții”, care fixează nuanțele textului, redând, printr-o artă măsurată și exigentă a decantării, ecourile subiectivității celui care meditează asupra cărților. „Transparența” paginilor critice ale lui Ion Pop oferă, astfel, un efect de halou seducător, întrucât se întrezăresc, în filigranul interpretărilor, „culoarea cernelii” și „scrisul tremurat” al exegetului, adecvarea scrierii la obiect, libertatea dialogului cu opera, distanța necesară a viziunii și propria perspectivă asupra operei literare.
Cartea Cărți la alegere, subtitrată Poeți și poezie (2020) se defineşte prin „dispozițiile momentane ale cititorului specialist”, dar şi prin „capacitatea sa de a urmări constant ceea ce se întâmplă pe «piața» literară”, într-un demers care refuză jocul capriciilor şi favorizează o permanentă „stare de veghe.” În aceste lecturi critice, autorul se prezintă ca un „spectator activ” al scenei literare românești, recunoscându-şi inadecvarea la imaginea adesea confuză a culiselor, manevrelor interesate, a mișcărilor și strategiilor de imagine, preferând să rămână „singur cu textele și numai cu textele”. Pe de altă parte, Ion Pop mărturisește un „impuls secret” de a așeza „mozaicul acestui gen de juxtapunere într-un întreg mai cuprinzător”, capabil să contureze „desenul din covor” care „cheamă la unitate capilarele întregului organism”.
Prima secțiune conține cinci texte dedicate revistei Echinox, echinoxismului și Cenaclului de Luni, criticul subliniind reperele și ideile puternice ale echinoxismului (unitatea în diferență, dialogul intercultural, comunicarea transformată în comuniune, curiozitatea intelectuală, deschiderea către universalitate), considerând că, deşi revista Echinox nu promova sau ilustra un „program explicit și strict doctrinar”, ea propunea o „pedagogie a libertății spirituale individuale, care nu era deloc generală în acei ani, asigurată de o tenacitate ardelenească reală, mereu invocată”. Exemplar mi se pare portretul „ultimului mare poet al Transilvaniei”, Ion Alexandru, cel ales să reabiliteze dimensiunile telurice ale existenței țărănești, „în convulsiile sale expresioniste, fără nicio urmă de idealizare, interesat mai puțin de cuvântul frumos și foarte mult de prezența vie a faptei, a vieții concrete, palpabile”, într-un discurs în care se resimt o suflare de energie vizionară şi tragică reînnoită sau, mai târziu, în Imnuri, „intensitățile extazului mistic, ale înălțării spirituale autentice”. Comentând antologia exhaustivă a lui Mircea Cărtărescu (Poezia, 2015), Ion Pop subliniază „instalarea decisivă” a poetului în „peisajul modernității și al actualității imediate”, prin modulațiile poeziilor plasate sub spectrul viziunilor configuratoare, care „convocă straturi de experiență curentă și depozite antice din subsolul sinelui”. Interpretări riguroase și empatice sunt dedicate cărților de poezie scrise de Constantin Abăluță, Nicolae Coande, Liviu Ioan Stoiciu, Grete Tartler, Lucian Vasiliu, Ion Zubaşcu, Lucian Vasilescu, Arcadie Suceveanu, Marin Mincu, Ștefan Manasia, Andrei Doboș, Horia Gârbea, Dan Coman, Alex Văsieș, Dumitru Crudu, Teodor Dună, Ioan Pintea, Franz Hodjak, Marian Drăghici, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Dan etc.
Ore franceze (Editura Spandugino, Vol. I-II, 2024) reprezintă reeditarea într-o ediție de lux a volumelor de dialoguri purtate de Ion Pop cu personalități ale culturii franceze (vol. I, 1973‒1977; vol. II, 1981‒2001). Mărturii ce redau ecoul unor teme esențiale, aceste interviuri rezumă o hartă spirituală a vieții pariziene, biografii exemplare, itinerarii în arhitectura interioară a unor opere, reprezentări ideatice, afinități intelectuale, toate acestea sub auspiciile unei geografii reale și spirituale, în care trecutul şi prezentul se întâlnesc, în explorări ale unor domenii diverse (critică literară, hermeneutică, lingvistică, psihanaliză etc.). Convorbirile sunt precedate de prezentări sintetice ale personalității și operei intervievatului, extrem de utile pentru introducerea într-un univers ideatic sau discurs critic, temele abordate fiind revelatoare pentru destinul culturii franceze (raportul dintre critică şi lectură, rosturile istoriei literare sau condiția profesorului de literatură, rolul lingvisticii în interpretarea operelor literare etc.).
Există în aceste dialoguri şi o perspectivă retrospectivă, în care textul şi contextul se întretaie într-un univers polifonic, în care se regăsesc grupări literare, curente de gândire, scriitori şi opere, într-un spectacol seducător al genezei şi receptării, Ion Pop afirmându-şi deschiderea spre teme de dialog diverse, referitoare la viața literară, sensurile unor opere, relevanța limbajului, pe un fundal al memoriei, în care biografia şi conștiință critică legitimează un principiu suveran al libertății spiritului. Expresivitatea paginilor lui Ion Pop reiese din întâlnirea secretă sau evidentă a obiectivității și afectivității, într-o scriitură care dezvăluie personalitatea exegetului, disputată de rafinament, rigoare bine temperată și eleganță stilistică.