Alături de Ploaia de trei sute de zile (2017) și de În drum spre Ikaria (2019), Nicolae Manolescu a plasat romanul Punct și de la capăt (2014) printre romanele excepționale ale lui Gabriel Chifu. Într-adevăr, foarte bine scrisă, mizând pe farmecul inalienabil al povestirii, cartea reușește să surprindă deja prin structura ei insolită. După modelul Decameronului, ea reunește zece capitole semnificative, ce se transformă în cronica dramatică a tot atâtea zile cruciale din istoria zbuciumată a personajelor. Romanul se deschide cu un prolog și de încheie cu un epilog ce alcătuiesc substratul teoretic al relatării. Prologul ne poartă În căutarea poveștii, în timp ce epilogul reprezintă o reîntoarcere la duhul povestirii. Ceea ce șochează deja la o primă privire este faptul că întâmplările se găsesc sub zodia racului, la fel ca în cazul scrierilor lui Octavian Paler sau a cunoscutului roman al lui J.-K. Huysmans, À rebours. Cronologia întâmplărilor este răsturnată. Prima zi a relatării se referă la evenimentele petrecute în data de 23 decembrie 1989, în timp ce ultimul capitol vizează dimineața zilei de 8 iulie 1940. Această perspectivă insolită reușește să îl surprindă pe cititor, lăsând impresia că faptele se derulează dinspre deznodământ înspre momentul declanșării lor și nu invers, așa cum ar fi firesc. Mai mult, după cum o sugerează și titlul Punct și de la capăt, capitolele romanului pot fi citite și în răspăr, de la sfârșit către început, restabilindu-se cronologia firească a întâmplărilor. O asemenea lectură inversă este facilitată și de faptul că fiecare din seria celor zece povestiri păstrează o relativăautonomie în cadrul întregului.
Intitulat În loc de prolog, capitolul de debut conține rama relatării. Acesta este momentul în care romancierul pornește În căutarea poveștii. Narațiunea începe cu descinderea la Craiova a ziaristului Valentin Dumnea, care îl caută „într-o chestiune foarte importantă” pe bătrânul profesor Bazil Dumitrescu, singurul martor care a supraviețuit evenimentelor petrecute odinioară. Personajul reușește să șocheze prin faptul că, asemenea Centenarului dintr-o cunoscută proză fantastică a lui Balzac, pare că a învins timpul, transformându-se într-un om fără vârstă. În mod surprinzător, în ciuda anilor săi matusalemici, el se bucură de o excelentă condiție fizică. Întâmplările sunt plasate la sfârșitul lunii noiembrie a anului 2012. Gazetarul sosit de la București încearcă să lămurească unele aspecte legate de adevărații părinți ai prietenului său, apreciatul medic psihiatru Mihai Deleanu. Abia la dispariția mamei sale adoptive, acesta a aflat că a fost înfiat în primele săptămâni de viață, deoarece mama lui naturală a murit în timp ce îi dădea viață, iar tatăl a rămas necunoscut. Maniera în care gazetarul caracterizează întâmplările neobișnuite pe care încearcă să le clarifice oferă o posibilă definiție a romanului: „O poveste complicată, cu multe fire, căreia nu-i dau de capăt și care m-a prins, m-a prins ca o vrajă”. Afirmația se dovedește importantă deoarece, dincolo de caracterul straniu al evenimentelor, există o magie a povestirii în măsură să îl subjuge pe cititor. Valentin Dumnea încearcă să risipească misterul unor evenimente petrecute cu mult timp în urmă, în centrul cărora se găsesc Vera Stănescu și copilul ei adoptat de familia Deleanu. Singurul personaj care cunoaște povestea pe care gazetarul încearcă zadarnic să o descâlcească este fostul profesor de istorie Bazil Dumitrescu. Prin memoria sa fabuloasă și prin harul său de povestitor, acesta pare o nouă ipostază a învățătorului Zaharia Fărâmă din cunoscuta narațiune Pe strada Mântuleasa de Mircea Eliade. Profesorul îi promite anchetatorului sosit din capitală să spună în fiecare zi câte o poveste. Așezate cap la cap, ele reușesc să clarifice misterul legat de părinții lui Mihai Deleanu. Recunoaștem aici magia marilor serii narative, al căror model poate fi identificat în Decameronul lui Boccaccio sau în povestirile în serie din Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu.
Gabriel Chifu se dovedește un remarcabil povestitor. Pentru a conferi cât mai multă veridicitate faptelor relatate, el amestecă realul cu imaginarul. Astfel, întâmplările romanului se petrec în micul port dunărean Limanu-de-Sus, de unde se mută apoi în numeroase alte localități, precum Craiova, București, Ploiești, Pitești, Jilava, Râmnicu-Sărat etc. De asemenea, pe parcursul relatării, personajele istorice reale se întâlnesc cu cele imaginate de autor. Romanul se dovedește o remarcabilă cronică a unei epoci infernale, a unei lumi dominate de rău, în care personajele se transformă în niște victime ale „terorii istoriei”.
Din când în când, prin numeroasele meditații despre artă,romanul frescă este dublat de romanul scrierii unui roman. Sub acest aspect, se dovedesc semnificative deja ideile despre munca dificilă a scriitorului emise de Valentin Dumnea. Acesta aspiră să depășească statutul de gazetar, visează la o mare operă, dar dialogul purtat cu psihiatrul Mihai Deleanu îl face să conștientizeze faptul că omul se degradează continuu, că puterile spirituale i se diminuează în mod treptat și că moare puțin în fiecare zi. De aici dificultatea de a da elabora opera formidabilă la care tânjește. Devenind purtătorul de cuvânt al autorului, Valentin Dumnea visează să dea o carte mare, tulburătoare, care să îl vrăjească pe cititorul ideal. Din păcate, el este conștient și de actuala condiție degradată, marginală, a literaturii și a celui care scrie. A publicat un volum de povestiri care s-a bucurat de un oarecare succes și se aștepta de la el confirmarea definitivă, marele roman. Într-adevăr, gazetarul țintește la un roman extraordinar, la o carte vie, dar este obsedat de teama de ratare, de frica de a scrie o carte-somnifer. În mod paradoxal, iubirea nu este considerată un stimulent, ci un impediment în crearea marii opere. Asemenea lui Mircea Eliade care a trebuit să aleagă între Nina Mareș și Sorana Țopa, publicistul iubește două femei în același timp, de unde o adâncire a crizei.
Faptul că în interiorul cărții există un prozator care este obsedat de problema creației transformă romanul Punct și de la capăt și într-un roman al scrierii unui roman. Nu întâmplător, asemenea lui Liviu Rebreanu, creatorul dornic de afirmare acordă o importanță deosebită frazei de debut care dă ritmul relatării. În mod paradoxal, șansa de a elabora marea operă vine odată cu posibilitatea transcrierii confesiunilor profesorului Bazil Dumitrescu. Inițial, gazetarul crede că, acceptând ancheta jurnalistică, el amână scrierea romanului la care visează. În realitate, tocmai investigațiile detectivistice sunt cele care îl duc la elaborarea unei scrieri majore.
Încercând să afle adevărata identitate a părinților medicului psihiatru, Valentin Dumnea descoperă povestea tragică a mamei acestuia, Vera Stănescu.Născută în 1924 la Ploiești, studentă la Limbi moderne, aceasta moare la 24 de ani neîmpliniți în timp ce dădea naștere fiului ei. Ea trăiește două mari povești de dragoste, alături de Octavian Cadar și de Damian Bordea, doi dintre protagoniștii întâmplărilor. Mergând pe urmele rudelor tinerei decedate, primarul din Limanu-de-Sus îl trimite pe gazetarul-detectiv la profesorul Bazil Dumitrescu din Craiova, martorul veridic al întâmplărilor dramatice de odinioară. Din păcate, doctorul Deleanu este răpus de boală înainte să afle adevărata identitate a tatălui său. Stingându-se prietenul său, gazetarul vrea să renunțe la investigații ca să se întoarcă la proiectatul roman, dar curiozitatea nu îi dă pace.
Drept consecință, îl vizitează, la Craiova, pe profesorul Bazil Dumitrescu, care începe să povestească, promițând să risipească enigma ce învăluieevenimentele. Bătrânul este înzestrat cu un real har de povestitor. El rostește o relatare „mai reală și mai veridică” decât tot ceea ce a trăit gazetarul până atunci. La un moment dat, în biografia profesorului, povestea a început să conteze mai mult decât propria saexistență. Ceea ce l-a ținut în viață timp de mai bine de o sută de ani a fost tocmai nevoia de a depune mărturie, de a face cronica unui timp infernal.
Reluând modelul din Decameronul lui Boccaccio, gazetarul ascultă timp de zece zile tot atâtea povești. Drept consecință, preambulul cărții este urmat de o amplă secțiune intitulatăZile. Titlul fiecărui capitol precizează data desfășurării întâmplărilor: 23 decembrie 1989, 18 decembrie 1955, 11 iunie 1949, 14 iulie 1948, 2 octombrie 1947, 24februarie 1945, 1 august 1943 și 8 iulie 1940.
Romanul are o structură circulară. După ce se insistă pe relatarea unei istorii zbuciumate, în epilogul cărții, se revine la poetica povestirii. Gabriel Chifu vorbește despre rolul terapeutic al cărții și despre funcția salvatoare a relatării. Foarte bine scris, reușind să mențină treaz tot timpul interesul cititorului, Punct și de la capăt este unul dintre romanele importante publicate la noi după 1989.
Gheorghe Glodeanu