În ultimii ani, poezia scrisă de autorii tineri și foarte tineri a cunoscut mutații esențiale, datorate în special regândirii, la nivel de compoziție, a mecanismelor prin care anumite poetici ar putea surprinde noul flux cultural. Mi-e tot mai limpede faptul că o atare poezie nu cere doar talent și autenticitate (valori care, la o adică, și-au diminuat aura), ci mai ales o mânuire impecabilă a limbajului, în măsură să suplinească orice carențe în plan imaginar. Altfel spus, nu temele și stările de tensiune majoră au întâietate și fac diferența, cât modalitățile prin care discursul este decupat și reasamblat/organizat cu virtuozitate, chiar și în lipsa unor experiențe-limită care, odinioară, au fortificat poeticile subversive. Consecința firească a acestor mutații este vizibilă și în receptarea critică, unde accentul cade, nu de puține ori, pe execuția poemelor, iar nu pe ontologia lor (pe setul de imagini substanțiale în orizontul identitar și, de ce nu, filosofic). Câtă vreme geografia culturală din care asemenea poeți își extrag imaginarul este una fragmentată, heterogenă (id est golită treptat de pattern-uri), nu e de mirare că stilurile lor se deosebesc mai mult ca niciodată, în virtutea rafinamentului tehnic care eclipsează adesea orice mărci afectiv-personale. De aici provine și dificultatea criticii de a stabili numitorul comun al acestor poetici care lărgesc spectrul diferențelor și angajează „delirul” de –isme (căci postumanismul, de pildă, înțeles în numeroase feluri, este în sine un termen prea vag-generalizant pentru a le defini întru totul).
În ciuda varietății specifice peisajului estetic actual, care a condus aproape la o competiție de tipul improving skills, pot fi identificate și stiluri alternative, mai ex-centrice decât altele, deoarece prelucrează, în mod paradoxal, tocmai construcțiile încă valide ale tradiției literare, fără să ocolească în vreun fel achizițiile recente. Acesta este cazul lui Andrei Doboș, cu al său volum Spiro (Charmides, 2016), care, nu încape dubiu, poate fi considerat expresia predilectă pentru un soi de reviriment al lirismului clasic, altoit cu noile tehnici și imaginarii. Mai precis, poetul folosește o stilistică bine pusă la punct (ca mulți autori tineri), dar apelează în schimb la un soi de misticism al scriiturii puțin frecventat astăzi. Această compoziție hibridă constituie aspectul definitoriu al volumului Spiro, care nu parează defel abilisalitatea afectivă și imagistică, așa cum se întâmplă în cărțile autorilor ce dovedesc o anume crispare față de profunzimile realului. Dacă limbajele finisate în registre diverse (de la insolitarea tropilor la structuri melodice) dispersează sau chiar fac invizibil conținutul forte al unor geografii interioare (deși Alex Văsieș, de pildă, în poetica sa de tip instalație, mizează tocmai pe această configurare în tușe și tonuri minore a realității), la Andrei Doboș stilul proteic este menit mai ales să reflecte o religie personală, a cărei dimensiune constantă este furnizată de legătura dintre erotismul mitificat, sinestezie, picturalitate și sincretism. Acestea sunt elementele care alcătuiesc adâncimea semantică a volumului Spiro și care demonstrează încă o dată că plonjarea dincolo de suprafețele existențiale, în miezul unor teritorii metafizice, resacralizate, nu este deloc vetustă, atâta vreme cât fondul afectiv-vizionar își găsește forma potrivită/insolită, în contextul unui perfecționism stilistic ce tinde să anihileze, la modul ludic, orice urmă a realului spiritualizat.
Întâi de toate, ceea ce frapează în volumul Spiro sunt poemele erotice, cu o expresie arhaic-mitologizantă (dar originală în construcție), care amintește în special de stilnovismul lui Dante din La Vita Nuova, fapt remarcat și de Alex Ciorogar în cronica sa destul de exaltată totuși în aprecieri. Iată, de pildă, un exemplu de limbaj erotic ce poate așeza în umbră orice abordare mai sofisticată a subiectului, în literă postdouămiistă: „Nu-ți întoarce capul, privește-mă:/ e monstrul pe care-l așteptai./ Eu sînt drona trimisă/ în căutarea vieții.// Te voi învăța o dragoste nouă, atît de adîncă/ încît vei tremura.// În prezența mea, o lună rotundă/ îți răsare în piept, eu o ating/ cu degetele/ și o tulbur” (p. 22). Definitorii sunt, apoi, peisajele sinestezice, create adesea prin compoziții picturale de tip japonez. Ilustrativă pentru stilul lui Andrei Doboș este, astfel, mixtura dintre percepțiile lui Bacovia și „acuarela” diafană a lui Sei Shōnagon, din Însemnări de căpătâi, deși la originea acestor peisaje hipersenzoriale poate fi invocată și finețea descriptivă a lui Pound din volumul Kitai („În mine crește o frumusețe nouă a și trecut./ Cînd te adîncești în verdele înserării și cîtă lumină/ mai țin stelele nopții pe chipul tău./ O vidră abia zărită în apa întunecată/ printre crustele de gheață ale răzoarelor./ Tu ești cea care înțelege frunzele de soare/ obosind prin ceață/ și crestele adîncindu-se în noapte cu păsări răzlețe./ O frumusețe nouă crește din noi a și trecut,/ iar tu îți vei aminti/ flori tărcate de flanelă, sfîrîit metalic de pepsi./ O muzică albă, îndepărtată, de nori luminoși”, pp. 6-7).
Pe de altă parte, Spiro degajă constant o dimensiune religioasă, imnică, marcată de sincretism, în interiorul unei filosofii personale ce îmbină discursul ezoteric din mitologiile clasice cu viziunile budiste. Alături de aceste incursiuni metafizice, însă la un alt nivel semantic, autorul cartografiază orașul boem, cu atmosfera sa mistic-psihotropă, și spațiile rurale ca sursă a revelației, ghidat fiind de mișcările rizomatice ale naturii, în special de proiecția luminii, a soarelui în cadre precise, dar esențializate („Unde este soarele/ mîngîios în păr.// Sistemul nervos săturat de soare/ cum se satură de sevă și scoarță amară/ mesteacănul tînăr”, p. 38; „M-am uitat atent la soare a ars o clipă/ între dune industriale de sticlă./ Nu știam că soarele mă strică.// Nu știam că ploaia mă strică./ Înfundată, surdă, peltică”, p. 42). Mai puțin izbutite sunt totuși refrenele/incantațiile fără efectul scontat și jocurile ludic-formale, menite să dilueze densitatea lirică a unor poeme importante în arhitectonica volumului. Asemenea jocuri amintesc de ritmul sacadat al lui Bacovia sau de rimele ingenioase ale lui Cărtărescu, dar ideatica lor cade pe alocuri în banalitate și nu mai atinge acordurile abisale din poemele erotice, mitologizante.
Chiar dacă volumul, la fel ca Valea rea, mi-a lăsat uneori impresia de poză atent lucrată prin artificii și gesticulații teatrale, care ascund neasumarea întru totul a unei atari poetici (inclusiv a filosofiei care stă în spatele ei), Andrei Doboș își conturează treptat un stil ce are șansele să rămână periferic (și, deci, revelatoriu) în poezia actuală.