Scrisoare deschisă

Scrisoare deschisă

Dragă Mihnea Bâlici,

Știu că ești unul dintre tinerii colaboatori ai revistei Observator cultural, unde articolele tale se ocupă mai ales de noile titluri de poezie, insistând pe noutatea adusă de tinerii autori, fixați pe trendul actual, anticanonic, antisistem, antiliric. Fiecare cu estetica sa, zic eu, vârstnicul, care a trăit și el entuziasmul schimbărilor de cod estetic, prin anii ’70, o, ce demult, poți spune, crezând că noi, „coada cometei șaizeciste”, neomoderniștii ultimi, aducem ceva în plus față de generația lui Nichita Stănescu. Nu știu dacă nu a fost numai o iluzie, livrescul nostru, al echinoxiștilor, li s-a părut optzeciștilor insuficient pentru a consolida un lirism înnoitor, „biblioteca” era văzută în opoziție cu „farurile, vitrinele, fotografiile” lui Mircea Cărtărescu și ale celorlalți comilitoni. Noi am ucenicit la alți maeștri, italieni, francezi, numai apoi americani. Biblioteca și strada erau pentru noi complementare. Au urmat alte programe estetice, nouăzeciste, douămiiste, poate nu total desprinse de optzecism, cred, dar oricum probând o dinamică a formelor sub semnul poeziei americane recente. Revista Steaua, unde ai colaborat, găzduiește de ceva timp un serial de traduceri din poezia americană contemporană a deceniilor opt și nouă, făcute cu pricepere de Alex Văsieș, deci avem habar cum se scrie, azi, dincolo de Ocean. Și totuși citim cu egal interes și „bătrânii poeți” ca Aiken, Pound, Eliot. Un asemenea „bătrân poet” este și Ovidiu Genaru, laureatul Festivalului național de poezie Mihai Eminescu de la Botoșani, cu Premiul Opera Omnia, 2019. Cu uimire, văd că Ovidiu Genaru te deranjează, de ce, nu pot pricepe. Scrii negru pe alb în Observator cultural, „Trist este doar faptul că s-a întâmplat ca autorul premiat pentru debut să fie mai relevant pentru viața literară decât cel care a câștigat premiul Opera Omnia”. O judecată de sociolog, dragă Mihnea Bâlici, implicarea cuiva în viața literară românească nu-i conferă automat valoare acestuia, ci cărțile, articolele sale. Apoi, nu sunt foarte sigur că debutanta meritorie care este Anastasia Gavrilovici apare mai vizibilă literar decât Ovidiu Genaru, autor matur cu o operă constituită. De la Nuduri (1967), Patimile după Bacovia (1972), Poeme rapide (1983) la Terapie cu îngeri (2016), ori La opt, gaura cheii și alte patimi (2018).

Pe facebook, poate poetul nu este cunoscut de toată lumea, dar în exegezele criticilor literari Ovidiu Genaru are o cotă bună. În ceea ce o privește pe Anastasia Gavrilovici, tu însuți observai „carențe și naivități” în cronica din Observator cultural. După mine, pui o greutate teoretică prea mare pe umerii delicați ai poetei: „Postmodernitatea cu toate avatarurile ei… apare ca o imensă farsă culturală și politică pentru Gavrilovici”. Lasă poezia Anastasiei să respire în voie, liberă de orice dimensiune „critică și socială”, adică, în enumerarea ta, „consumerismul, mass-media, realitățile cotidiene sau geopolitice”. Te rog, nu ignora primejdia unui sociologism neomarxist, total impropriu când este aplicat artei, dragă prietene, abia am scăpat de sociologismul comunist…

Literatura nu înseamnă practicarea unor operațiuni de înlocuiri succesive, ci schimbarea codurilor estetice, ce-a fost înainte de noi nu e, din principiu, inferior, caduc, demodat, vechiul și noul dialoghează subteran, deseori. Ce „vină”, spune-mi, are un poet ca Ovidiu Genaru? Faptul că s-a reinventat continuu, vezi ultimele volume, că a deprins un limbaj colocvial, lipsit de metaforele care irită acum, că interoghează dezinvolt sentimentele, că are subtila analiză lirică a erosului târziu, după modelul unor poeți latini, ca Properțiu? De ce nu iei în considerare poeme ca „Vremea buzelor”, „Efectele lunii” sau „Curtezanul”? Ce poate fi mai autentic decât „Dialog cu Anton Pavlovici într-o frizerie”? Apoi, prezența poetului de la Bacău la diferite recitaluri, câteva premii onorante, din tinerețe sau câștigate la maturitate, numeroasele lui texte din reviste etc. îl recomandă ca pe un autor activ, ironic, autoironic, anticonvențional, ba chiar purtându-se elegant, asemeni unui cavaler de modă veche. A fost el, singurul, cel care, pe scenă, i-a luat apărarea premiantei de la Opus Primum, atunci când aceasta a surprins juriul prin afirmațiile sale: „așa e ea, mai rebelă”… Aproape că îmi vine să întreb, ca în cunoscutul banc, dar cu Ovidiu ce-ai avut? Tocmai pe el, pe Ovidiu Genaru, cel mai aproape stilistic de noua sensibilitate, de alt „nou antropocentrism”, propus, cum scrii, de mult mai tânăra premiantă, să-l minimalizăm? Un om mai deschis tuturor experiențelor, estetice, existențiale, ca Ovidiu Genaru eu unul nu cunosc. Îl știu de de cincizeci de ani și nu mă satur să-i admir tinerețea spirituală, de ținuta agilă a fostului profesor de sport nu mai spun. Doar că nu are gloria câștigată pe internet, e drept. Ci o are dobândită cu zeci de titluri, toate comentate elogios la vremea lor. Vremea aceea să te indispună? Nu o putem anula, nu o putem șterge din memoria colectivă, culturală. Să fie această minimalizare a trecutului, nu recuperarea lui, nu redistribuirea sa, un semn de postmodernism acerb, românesc? Nu se pot elimina decenii de literatură română, doar ca să strălucească numele tinerilor de azi. E nedrept, păgubitor cultural, inuman, chiar dacă suntem în epoca post-umană, după unii.

Dragă Mihnea Bâlici, tinerii de acum vor fi la rândul lor contestați, dacă urmăm acest traseu nefast al negării antecesorilor. Unii vor fi uitatați, sigur, din cauza precarității lor axiologice, dar nu pentru că nu au promovat „teme la zi”. Mai importante sunt valoarea și originalitatea decât activismul cultural, apartenența la un grup literar sau la o generație.

P.S.: Să fi fost premonitoriu versul lui Ovidiu Genaru: „Marii bătrâni nu trebuie mâhniți” (Țara lui Pi, 1969)?

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.