Comentând volumul Opere III. Jurnalul unei vieți moarte de-a gata de Cristian Popescu, apărut la Editura Tracus Arte, București, 2023, marcăm, într-un fel, și o dată aniversară: 65 de ani de la nașterea poetului (1 iunie 1959 – 21 februarie 1995). Aceeași editură, care a inițiat seria de Opera cu Familia Popescu (ediție îngrijită de Dana Popescu Jourdy și Corina Ciocârlie), în 2016, a mai publicat Arta Popescu sub îngrijire identică. Primele două volume ale seriei constituie integrala operei poetice.
Volumul de-acum apare într-o ediție îngrijită de Irina Călin și Dana Popescu-Jourdy. Despre conținutul și condițiile în care a fost alcătuit, ne informează, în primul ei paragraf, o „Notă asupra ediției”: „Jurnal de un fel sau altul a scris Cristian Popescu aproape tot timpul, în poeme sau chiar în articole de ziar. Jurnalul unei vieți moarte de-a gata, unul din titlurile date de autor, s-ar fi putut numi și «Caietele Popescu», pentru că nu am făcut decât să transcriem manuscrisele pe care le-am putut recupera și să le ordonăm cronologic, de la cele trei caiete din 1987 până la ultimul caiet care se încheie pe 13 februarie 1995, cu o săptămână înainte de a muri, pe 21 februarie 1995. Nu putem spune însă că acestea sunt toate manuscrisele rămase în urma sa. Autorul avea obiceiul de a dărui caietele sale unor varii persoane și nici acum, după aproape 30 de ani, nu putem garanta că nu mai există caiete încă neidentificate de noi”.
Primul text, [În loc de prefață], este excerptat dintr-o scriere apărută postum, Caiete de Citire și de Caligrafie, având apăsate accente teoretice. Sugestiile acestor câtorva reflecții ale poetului despre jurnal ca specie a literaturii de confesiune îi vin dinspre Lucian Raicu, cel care comentase Jurnalul unui nebun de Gogol. Scriitorul de obârșie ucraineană considera o atare scriere drept „jurnalul unei crize”: fie lăuntrice, fie de relație, de creație sau provocată de o depresie, de o neputință, de neîncrederea în sine sau în literatură etc. Prin urmare, opinează Cristian Popescu: „Scriitorul notează în jurnal de obicei când nu scrie, altfel de ce ar mai nota? Notează pentru că nu suportă absența totală a scrisului, a muncii de un fel aparte, care-l justifică nu numai ca scriitor, dar și ca om, ca biet om. Așadar, la genericul «jurnalul unui nebun», se poate adăuga un alt generic «al unui biet om».” Cultivându-și gustul pentru autenticitate, în context postmodernist, poetul vede jurnalul ca procedeu literar: „Atunci când elementul autenticitate este esențial în ecuația literară, atunci când gradul de mărturisire spontană este mare în fiecare paragraf scris, atunci când – programatic sau nu – distanța dintre eul biografic și eul auctorial scade până aproape de suprapunere – atunci orice gen literar este marcat în adâncime de caracteristicile jurnalului. S-ar prea putea ca o linie directoare a spiritului literar al timpului nostru să fie tocmai aceasta: revărsarea tuturor speciilor în matca jurnalului”. La marile spirite vizitate de poet se adaugă și Lev Șestov, în a cărui carte, Începuturi și sfârșituri, găsește pledoaria pentru fragmentarism, ca metodă de creație plecată din jurnal.
Jurnalul propriu-zis începe la 1 ianuarie 1987 și principalul său atribut, conturat încă din primele pagini, este cel de „jurnal de creație”. Peste multele considerații de teoria lecturii se suprapun zone tematice care combină confesiuni cu unele încercări de autodefinire. Notele diaristului se compun din nexuri în care „plinul latent” al unui text e raportat la „spațiile albe”, „estetica angoasei” fiind asociată cu „râsul fără sens al lui Bacovia”: „râsul din nimic este râs cu iz de deces”. Meditând la arhitectura poemului, Cristian Popescu nu e departe de gândul lui T.S.Eliot că orice carte importantă modifică ierarhiile literare și Canonul: „Fiecare fragment nou scris al poemului îl schimbă în întregime. Trebuie modificat întregul poem după fiecare parte a lui. Imediat după ce a fost scrisă”. În alte note, poetul „pescuiește” din scriitori cu textură filosofică, precum Borges, G. Bachelard sau Maurice Blanchot, însemnări despre scris. Din același Lucian Raicu preia ideea vârstei hotărâtoare pentru artist: „Copilăria artistului este una profund știutoare și se învecinează, chiar se confundă în fazele decisive ale operei, cu hiperemotivitatea, consumată de experiențe, deodată cu suferința, înstrăinarea, solitudinea, răul moral, degradarea, moartea”. Iar dacă acesta n-ar fi singurul pasaj psihanalizabil, multe altele devin astfel prin însăși cruzimea notației: „Bineînțeles că după ce a murit tata, mama și-a făcut din mine un sfert fiu, un sfert prieten un sfert soț, un sfert cap de familie: un fel de amant din flori, un fel de amant platonic”. Imediat după tema scrisului, moartea se desprinde ca al doilea filon, prin recurență: „Copiii-gropari cu lopățele și găleți de plastic…”
Alte aspecte privesc scrisul și relațiile cu ceilalți, statutul poetului în familie, legăturile cu poetica onirică, raporturile cu divinitatea. Cristian Popescu încearcă în mai multe rânduri, în jurnal, să-și definească formula lirică: un amestec de parodie și kitsch, supravegheat de Caragiale, dar și de Urmuz sau Beckett: „Lecturi din Beckett care îmi îndrumă poemele despre oraș”. Peretele oniric al construcției sale e din același aliaj: „Am avut și stupefacția de a realiza că onirismul meu poate proveni direct dintr-un film kitsch”. Multe texte sunt construite după poetica aforismelor: „Povestea vieții mele trebuie să fie povestea lungă și nesfârșită a morții mele”. Altele sunt poeme în maniera „artei Popescu”. Sau meditații despre poezie de o expresivitate și profunzime aproape insondabile: „Poezia trebuie scrisă ca să te lași de poezie. Nici un poem nu e destul de încăpător și de comod să-ți poți petrece somnul, viața de veci în el”.
Odată cu prima însemnare din 1989 începe notația nudă, (auto)observația tăioasă asupra unei realități biografice tragice. Câteva flash-uri rapide despre slujbe efemere și umilitoare, despre prietenii capricioase, despre gesturi prin care ar putea da bolii sale un sens poetic. Urmează, pe câteva pagini, fragmente și bruioane dintr-un plan de operă în șapte volume, dintre care s-au realizat, după cum știm, doar două. Anul 1991 e acoperit de Poemul continuu…, compus din 17 fragmente numerotate. Citindu-l, îndată îți fuge gândul la Lautréamont și ale sale Cântece ale lui Maldoror. O notă de subsol din deschiderea paginilor pe 1992 scrie: „Caietul cuprinde colaje de jurnal, desene ale autorului, fotografii, citate din Emil Cioran copiate de mână sau decupate din carte, articole decupate din Luceafărul”. Felul în care își datează unele însemnări („iunembrie” sau „martuarie”) inventând nume de lună calendaristică prin combinarea a două jumătăți ale altor luni, indică, pe de-o parte, o densitate a timpului interior, neobișnuită, iar pe de alta, se află sub semnul unei „ars combinatoria”, parte a poeticii sale. Oglinda anului 1993 e o narațiune intercalată, ceva mai lungă, caracterizată prin fragmentări diegetice. Multe trimiteri la companioni și scene de boemă: Ioan Es. Pop, Radu Sergiu Ruba, Ioan Radu Văcărescu, Cătălin Țârlea, actori de la Teatrul Odeon. O foarte apăsată amprentă rămasă de pe urma unei scurte intersectări biografice cu criticul literar I. Negoițescu. Capătă contur „putrezirea” ca topos al poeziei sale: „Uneori îmi imaginez putrezirea ca pe un copil mușcând dintr-o piersică”.
Din Caiet de Citire și Caligrafie scris în 1994 vom reliefa doar trei aspecte, care ni se par semnificative. Întâi, o intensificare a zbuciumului erotic, vizibil acum pe ouă paliere: Irina, pentru prima parte a jurnalului și „firul roșu, fierbinte al dragostei pentru M”, în momentul acestor însemnări. Apoi un concept estetic „sui generis”, născut în paginile jurnalului: cotidianul nocturn. Care, de bună seamă, derivă, la rândul său din regimul nocturn al scris-cititului la autor: „Mult timp din noapte am smuls foi scrise într-un caiet vechi…”. Anul 1995, ultimul din viața lui Cristian Popescu, se deschide sub semnul funest al somnului: „Somn și iar somn”; „Apoi, aș vrea să dorm și să dorm și să dorm”; „Timpul meu curge prin mine doar când dorm”. Notele, câte s-au putut aduna, sunt numai rugăciune și poezie. Sau reflecții despre poezie: „O carte de poeme nu-i o carte de muncă, ci o carte de muncire. O carte de munci”; „Plâng mult în fiecare poem”. Moartea, survenită pe 21 februarie același an, îl surprinde lucrând la poemul Strigătul, care acoperă ultimele zece pagini ale ediției. Textul, cu adevărat antologic, e țesut pe un gros strat parodic, lăsând o dâră de neșters, semn al trecerii prin lume a unui mare poet: „Pentru păstrarea aparențelor a fost inventat Popescu de jucărie, care trăiește în București de jucărie, în România de jucărie și mănâncă pâine de jucărie și bea apă și vin de jucărie și-a decedat deja vreo trei-patru decese de jucărie, dar degeaba – pentru că nimeni n-a vrut să moară de-adevăratelea pe numele Popescu Cristian, deși s-a făcut întotdeauna multă reclamă și oferta era destul de avantajoasă”. După lectura acestui poem, cititorul rămâne din nou scăldat în sublim. Iar Jurnalul…, considerat ca întreg, e cel mai important paratext al operei lui Cristian Popescu.