Recomandare

Recomandare

[i]

            Pe la mijlocul secolului trecut, reformații ardeleni au avut un episcop eminent, János Vásárhelyi, ale cărui opinii și unele decizii înțelepte au fost mult timp ținute minte de comunitatea calvină și încă sunt evocate uneori cu plăcerea povestirii anecdotelor de credincioșii mai în vârstă, cum suntem noi aici. Pe atunci, anvergura staturii conferea cumva autoritate. Ei bine, el singur cântărea cât o comunitate sporadică din Câmpia Transilvaniei, drept pentru care în ultimii patru sute de ani, reformații ardeleni cu greu ar fi putut onora ca preot al lor un alt bărbat cu o asemenea statură. Înainte de toate îl consideram om înțelept, dar el, cu o malițiozitate paternă, ne amintea deseori: „Când enoriașii mei hoștezeni mi-au cerut să le fiu episcop, au spus că s-au săturat de episcopii ocoși…” (Se referea la episcopii scriitori și filosofi din deceniile anterioare, pe lângă care domnia sa era socotit a avea un spirit cât se poate de plebeian). Fără îndoială, episcopul Vásárhelyi era capabil să facă dreptate, astfel încât aducea pacea între părțile adverse. Deși, pe aceste meleaguri, încă de pe vremea lui pacea și dreptatea nu mai urmau aceeași cale…

            Se povestește că, odată, doi sau trei prezbiteri dintr-un sat din Scaunul Mureș au plecat la Cluj, să-l caute pe episcopul Vásárhelyi cu grijile comunității lor. Apoi, când s-au aflat în fața lui, își răsuceau emoționați în mâini pălăriile lor negre. Dar distinsul bărbat a fost binevoitor cu ei și a început să-i întrebe cum fusese recolta de grâu și cum se arată a fi culesul viei, apoi, când a bănuit că și-au depășit tulburarea, i-a întrebat:

            – Și ce mai face domnul reverend al vostru? Doar ați venit aici din cauza lui… (Da, așa este; dar asta a devenit alt motiv de îngrijorare: de unde a putut episcopul să afle asta?).

                – E bine domnul reverend… – Cât se poate de bine… – Nu ăsta îi e baiul, că nu ar fi bine… – mormăiau prezbiterii.

            – Dar care e?, scruta fețele lor privirea episcopului.

            – … E doar că el are, nu-i așa, acest obicei ciudat…

            – I-a auzi…

            – … Că de când slujește la noi, adică ne păstorește… O, de mai bine de douăzeci de ani … De atunci ne ține aceeași predică în fiecare duminică. Mereu aceeași… Ar putea să mai spuie și altceva.

            Când au ajuns aici, au răsuflat ușurați, crezând că au trecut de partea cea mai grea. Măcar dacă nu ar fi întârziat cuvântul domnului lor episcop, căci acesta întârziase. Acum, prin tăcerea lui, lăsase peste sala de consiliu o mare, mare tăcere: o liniște devoratoare de suflet și minte, în care pălăriile negre de postav începură din nou să li se zvârcolească în mâini.

            – Și spuneți-mi – începu să vorbească într-un târziu episcopul – despre ce vă vorbește domnul reverend la serviciul divin de duminică? Cum sună predica în locul căreia ați dori o alta?

            – Apoi asta noi așa, acum… asta, nu-i așa, noi, domniei voastre… nu putem spune… – mărturiseau prezbiterii, cu ochii în pământ.

            – Na, să vezi – dădu din cap episcopul cu multă, multă înțelegere. – Mergeți atunci cu ajutorul lui Dumnezeu la casele voastre și continuați să-l ascultați pe domnul vostru reverend. Apoi, când credeți că puteți spune ceea ce predică el, veniți din nou la mine și vă voi asculta.

            Nici vorbă însă ca ei să se întoarcă, erau bucuroși că preotul nu aflase despre solia lor. Acest lucru, spre marea lor ușurare, le-a fost confirmat duminica următoare, când domnul reverend a început să rostească aceeași predică pe care o ținuse la fiecare serviciu divin timp de douăzeci de ani.


* Publicat în Lászlóffy Aladár, Gyarló és kalapács, Budapest: Kortárs Kiadó, 2004.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.