Ultimele zile ale omenirii. Presa primelor zile
Revista Steaua găzduieşte în foileton notele şi versiunile preliminare ale traducerii, în premieră în limba română, a Ultimelor zile ale omenirii – versiunea de scenă a lui Karl Kraus.
Profitând, astfel, de proiectul primei traduceri în româneşte şi de renaşterea interesului în opera titanului modernităţii literare de limbă germană la un secol de la Primul Război mondial, ne propunem să introducem publicul în universul tematic, stilistic şi literar a lui Karl Kraus şi în efervescenţa culturală şi politică a Europei Centrale, reparând astfel o lacună inexplicabilă a culturii române.
Karl Kraus (1874-1936) scriitor şi jurnalist vienez, fondator şi factotum al revistei-cult Die Fackel. Lucrarea sa, Ultimele zile ale omenirii (1919 / 1922), capodoperă a modernismului literar, este considerată de critici drept cea mai pregnantă înfăţişare a Marelui Război. În Ultimele zile, Kraus îmbină tehnici împrumutate din hermeneutică, artele spectacolului şi fotografie pentru a crea un theatrum mundi în care ţese, prin citare, minciuna lumii, eternizând-o. Un fanatic al stilului şi un polemist temut pentru sarcasmul său, Kraus devine un pios păstrător al cuvântului – nu a celui adevărat, nu a celui demn de păstrat, ci tocmai al celui care condamnă, de fiecare dată, definitiv, pe cel care l-a rostit şi lumea în întregul ei.
burgfrieden
În Germania şi Austro-Ungaria îi spunea „Burgfrieden”. În Franţa, „union sacrée”. La noi, mai târziu, i se va spune „uniune naţională”. Ce este această „pace în cetate”, ce este această „sacră uniune”? O manipulare grosolană a „spiritului 1914” de entuziasm şi patriotism de la începutul Marelui Război. În Germania, în prima zi a războiului, Wilhelm al II-lea închide Reichstagul în sofismul perfect pe care îl construise cancelarul Hollweg: „Nu mai cunosc niciun partid. Cunosc doar germani! Ca semn al deciziei voastre nesmintite de a rămâne alături de mine la bine şi la greu, până la moarte, fără diferenţe partinice, fără diferenţe de clasă, fără diferenţe confesionale, solicit liderilor partidelor să iasă în faţă şi să mi-o jure solemn, cu mâna pe inimă.”
Infectate de entuziasmul popular cu care era însoţit războiul „de apărare”, toate partidele consimt să renunţe la dispute şi să voteze creditele de război. Până şi adversarii declaraţi ai războiului, Partidul Socialist German dimpreună cu sindicatele, ratifică acordul de „pace socială”, si promit să se abţină de la manifestări publice anti-război, greve şi mişcări de protest. Parlamentul, în întregul său, renunţă la organizarea de alegeri până la pace, şi suprimă şedinţele publice. Puţini reuşesc să-şi păstreze verticalitatea în faţa şantajului cu războiul, în care, chipurile, trebuie să ţii cu „ai tăi” de nu ţii cu duşmanii. Primul între ei – Karl Liebknecht, căruia votul împotriva creditelor de război i-a adus excluderea din partid şi apoi închisoarea. O va părăsi doar pentru a-şi afla moartea, alături de Rosa Luxemburg, în timpul revoltei spartachiste din 1919.
mici sacrificii patriotice
Pacea socială înseamnă instituţionalizarea isteriei patriotarde ca politică de stat. Nu mai are rost să vorbim despre marile sacrificii pe care ea le cere de la o ţară – care îşi pierde astfel, în vreme de război, nu doar cetăţenii, ci şi drepturile democratice – pe care pretinde cu atât mai abitir că le apără. S-au spus destule despre asta de atunci şi până în vremurile noastre, de „război împotriva terorismului” – se vede bine cu cât succes. Mai bine să vorbim despre micile sacrificii pe care le aduce cu sine. Într-o scenă din Ultimele zile, Kraus înfăţişează eforturile „comitetelor cetăţeneşti” de a institui pacea socială la nivel lingvistic: prin modificarea firmelor afacerilor. Aşa se face că magazinul „Patephon” de muzică „nemţească – franţuzească – englezească – italienească – rusească – evreiască” devine „muzică nemţească – evreiască”. („Patefonul” scapă neatins, căci ar fi „latinesc”) Şi, culme a ingeniozităţii germane, cafeneaua „Westminster” se face, spre încântarea şi uşurarea patronului, „Westmünster”, integrându-se fericit noii ordini toponomastice.
Am mai spus-o: limba e locul geometric al tuturor violenţelor. Aceste mici sacrificii nu urmează, în realitate, celor mari, ci le preced cu mult. O limbă proastă înseamnă o minte îngustă, iar confuziile ei nu conduc la comedia erorilor, ci la ororile tragediei. Kraus nu oboseşte să înfiereze prostul gust şi spiritul grosier – un efort titanic, demn, s-ar crede, de o cauză mai bună. Dar întâmplările surprinse ori recreate de Kraus o spun mereu şi mereu: în ordinea morală a lumii, delictul stilistic nu e mai scuzabil decât crima. Ambele sunt cauzate de aceeaşi lipsă de discernământ şi imaginaţie.
Calambururile stupide în care se fixează ura faţă de ceilalţi – dublul ineluctabil al patriotismului belicos – sunt exerciţii de dezumanizare lingvistică prealabilă şi sistematică care conduc, mai apoi, la participarea activă sau ratificarea oricărei cruzimi reale. Această instrucţie quasi-militară care toceşte spiritele pentru a lăsa trupurile în voia brutalităţii nu cunoaşte limite – nici măcar de vârstă. Copiii care se „amuză” cântând despre „fortăfleaţa Belgherad” şi pun suflet în blestemarea Angliei sunt pregătiţi de pe atunci pentru soluţia finală. „Pacea socială” e celălalt nume al războiului împotriva umanităţii.
Burgfrieden
În Germania şi Austro-Ungaria îi spunea „Burgfrieden”. În Franţa, „union sacrée”. La noi, mai târziu, i se va spune „uniune naţională”. Ce este această „pace în cetate”, ce este această „sacră uniune”? O manipulare grosolană a „spiritului 1914” de entuziasm şi patriotism de la începutul Marelui Război. În Germania, în prima zi a războiului, Wilhelm al II-lea închide Reichstagul în sofismul perfect pe care îl construise cancelarul Hollweg: „Nu mai cunosc niciun partid. Cunosc doar germani! Ca semn al deciziei voastre nesmintite de a rămâne alături de mine la bine şi la greu, până la moarte, fără diferenţe partinice, fără diferenţe de clasă, fără diferenţe confesionale, solicit liderilor partidelor să iasă în faţă şi să mi-o jure solemn, cu mâna pe inimă.”
Infectate de entuziasmul popular cu care era însoţit războiul „de apărare”, toate partidele consimt să renunţe la dispute şi să voteze creditele de război. Până şi adversarii declaraţi ai războiului, Partidul Socialist German dimpreună cu sindicatele, ratifică acordul de „pace socială”, si promit să se abţină de la manifestări publice anti-război, greve şi mişcări de protest. Parlamentul, în întregul său, renunţă la organizarea de alegeri până la pace, şi suprimă şedinţele publice. Puţini reuşesc să-şi păstreze verticalitatea în faţa şantajului cu războiul, în care, chipurile, trebuie să ţii cu „ai tăi” de nu ţii cu duşmanii. Primul între ei – Karl Liebknecht, căruia votul împotriva creditelor de război i-a adus excluderea din partid şi apoi închisoarea. O va părăsi doar pentru a-şi afla moartea, alături de Rosa Luxemburg, în timpul revoltei spartachiste din 1919.
Mici sacrificii patriotice
Pacea socială înseamnă instituţionalizarea isteriei patriotarde ca politică de stat. Nu mai are rost să vorbim despre marile sacrificii pe care ea le cere de la o ţară – care îşi pierde astfel, în vreme de război, nu doar cetăţenii, ci şi drepturile democratice – pe care pretinde cu atât mai abitir că le apără. S-au spus destule despre asta de atunci şi până în vremurile noastre, de „război împotriva terorismului” – se vede bine cu cât succes. Mai bine să vorbim despre micile sacrificii pe care le aduce cu sine. Într-o scenă din Ultimele zile, Kraus înfăţişează eforturile „comitetelor cetăţeneşti” de a institui pacea socială la nivel lingvistic: prin modificarea firmelor afacerilor. Aşa se face că magazinul „Patephon” de muzică „nemţească – franţuzească – englezească – italienească – rusească – evreiască” devine „muzică nemţească – evreiască”. („Patefonul” scapă neatins, căci ar fi „latinesc”) Şi, culme a ingeniozităţii germane, cafeneaua „Westminster” se face, spre încântarea şi uşurarea patronului, „Westmünster”, integrându-se fericit noii ordini toponomastice.
Am mai spus-o: limba e locul geometric al tuturor violenţelor. Aceste mici sacrificii nu urmează, în realitate, celor mari, ci le preced cu mult. O limbă proastă înseamnă o minte îngustă, iar confuziile ei nu conduc la comedia erorilor, ci la ororile tragediei. Kraus nu oboseşte să înfiereze prostul gust şi spiritul grosier – un efort titanic, demn, s-ar crede, de o cauză mai bună. Dar întâmplările surprinse ori recreate de Kraus o spun mereu şi mereu: în ordinea morală a lumii, delictul stilistic nu e mai scuzabil decât crima. Ambele sunt cauzate de aceeaşi lipsă de discernământ şi imaginaţie.
Calambururile stupide în care se fixează ura faţă de ceilalţi – dublul ineluctabil al patriotismului belicos – sunt exerciţii de dezumanizare lingvistică prealabilă şi sistematică care conduc, mai apoi, la participarea activă sau ratificarea oricărei cruzimi reale. Această instrucţie quasi-militară care toceşte spiritele pentru a lăsa trupurile în voia brutalităţii nu cunoaşte limite – nici măcar de vârstă. Copiii care se „amuză” cântând despre „fortăfleaţa Belgherad” şi pun suflet în blestemarea Angliei sunt pregătiţi de pe atunci pentru soluţia finală. „Pacea socială” e celălalt nume al războiului împotriva umanităţii.