În volume de bilanț, un poet fără o biografie spectaculoasă își poate arăta desenul îndrăzneț al unei poezii care aruncă asupra lumii priviri tot mai ascuțite și mereu proaspete.
⁕
Întâmpinându-i cinci sau șase, dintre cele opt volume de versuri, câte cuprinde Opera poetică a lui Traian Ștef, Editura Rocart, 2022, cu câte o cronică, adunate acum sub o singură copertă, mă ademenesc la o lectură primenită, dar, oarecum, rezumativă. Colecția prestigioasă în care apare poetul e însoțită obligatoriu de o prefață. A lui Traian Ștef e semnată de Al. Cistelecan: fără-ndoială, studiul cel mai aplicat și cuprinzător care s-a scris până acum pe marginea acestei poezii. Debutul întârziat cu Călătoria de ucenic (1993) impune câteva dintre motivele și temele care vor traversa de la un capăt la celălalt, întregite de altele, Opera poetică. Întâiul pattern este călătoria/ drumul, începând cu titlul și cu primul vers din volum: „Mergi și iar mergi” (Pagina 1). Studios și mefient din fire, odată cu repere mitologice ale antichității grecești, poetul împrumută pentru poezia sa și câteva ingrediente teatrale: „Haina actorului a fost purtată de către corul antic” (Haina actorului). Reverii se numește un ciclu din volum, cu intarsii onirice, pe când altul, Scenarii, e grupajul cel mai echilibrat, cu poeme egale lor însele, și toate foarte bune. Comentariile la Elegiile din Duino, în încheiere, preia tonalitatea de lamentație existențială de la modelul rilkean. Femeia în roz (1977) e deja o carte unitară, clădită în jurul unei singure mari teme: moartea. Limbajul e aluziv-transparent și, nu o dată, curtenitor. De altfel, principala schimbare față de debut, e desolemnizarea acestuia. Chiar imaginarul poetic e mai aglutinat și mai puțin difuz. Apropoul la moarte se poartă la vedere: „Femeie cu o sută de chipuri/ Cine este fericit te laudă/ Cine este nefericit te cheamă” (Femeia cu o sută de chipuri).
Epistolele pentru Alexandros (2004) apar într-o vreme când se scriau astfel de cărți de poezie focalizate pe schimbările social-politice din primul deceniu de postcomunism, dacă e să ne gândim doar la Catullienele lui Vasile Sav sau la Personae de Alexandru Mușina. Toate acestea, oarecum, în paradigma Levantului, dar cu miză mai acut pamfletară. Adresarea directă din Epistole… e unul din condimentele stilistice preluate din teatru, cum aminteam ceva mai sus. Întâmplările narate sunt în bună parte anodine, dar regia e savant elaborată, iar grandoarea spectacolului provine din limbajul cu intens iz medieval, la toate palierele, mai cu seamă la cel al topicii, și bizuindu-se, ca în scrierile vechi, pe o expresivitate involuntară. Personajele sunt, cel mai adesea, parodice, de la veleitari ai scrisului, la fețe bisericești ori politruci de duzină și trepăduși, înrămați în panoptice de povestire în povestire, având drept cercevea Varadium Felix, iar timpul, jalonat de petrecerea a vreo două revelioane. Mai au Epistolele către Alexandros și farmecul indicibil de Banchet platonician, fiind regizat un scenariu cu diverși convivi, care emit reflecții și fac elogiul frumuseții vieții și poeziei. Parcul de Distracții și Femeia în Roz sunt elementele care leagă între ele volumul din 1997 și Didascaliile (2007). Completat cu noi detalii și trăsături de caracter, portretul spectralului personaj feminin pare, aici, mai umanizat. Apar însă și noi dovezi că ea este însăși moartea: „Condu-o du-i plasele goale/ Cu cranii albe” (Mai întâi până dincolo). Ciclul Sufletul Patriei cuprinde o poezie de atmosferă aproape fără cusur. Poetica Didascaliilor e una a confesiunii și introspecției.
În volumul Laus (2015) e înglobat și unul anterior, Cardul de credit (2013). Stilistic, cele două cărți par imbricate, căci în paginile lor imaginarul se încălzește de prezența sau amintirea unor ființe apropiate, de la părinți, la prieteni. Prin preajmă se simte și fâlfâit de aripi divine. Mai apare și câte o poezie cu aer anecdotic, dar cu deznodământ dirijat să bată spre absurdul, uneori, tragic. Tot aici, își slăvește universul casnic, al gospodarului din veac, încă nedesfăcut de divinitate, ba chiar dependent de ea: „Apoi o luăm de la capăt/ Dar mai repede trece sâmbăta/ Duminica stă un pic mai mult/ Că se odihnește creatorul/ Iar eu nu-mi pot face timp/ Să mă bucur…” (Cum trece timpul mai repede). Un întreg ciclu, Fotografii în sepia, își extrage materialul din sfera unor spectaculoase elemente dintr-o mitologie a copilăriei. Prin reactualizarea mnezică, se ajunge la asemenea amintiri-ecran: „Am fost o vreme vânător de curcubeie/ Le urmăream cum beau apă/ Prea poetic vorbind/ Dintr-o fântână cum o trec peste munți/… / O dată se adăpa la o fântână/ Foarte apropiată și am fugit/ Să-l trag spre fântâna noastră/ Să verse acea apă minunată/ În fântâna noastră/ Plecase până să ajung eu/ Dar am găsit în fântâna aceea/ Un șarpe foarte frumos” (Vânătoare de curcubeie). Fericiri lângă zidul cu iederă, titlul altui ciclu, sunt în număr de nouă, câte sunt și cele din Predica de pe Munte. Avem chiar o dovadă că acestea, din poezie, sunt rupte din viața noastră de muritori: „Traversez parcul plouă umbrelă nu am/ Pe o bancă de lemn un cunoscut odihnindu-se/ Nu știu de ce în ploaie/ Îl salut și mă întreabă/ Ce fac mă grăbesc nu am chef/ Să stau de vorbă cu el/ Am și uitat cum îl cheamă/ Nimic îi spun/ Într-o doară răsfirând între degete/ Monezile din buzunar/ Restul de la toneta covrigului” (Fericirea de a traversa parcul).
Despre Poemul de dragoste (2016), prefața lui Al. Cistelecan aduce rostiri cuprinzătoare, de limpezimea cleștarului: „E cel mai bun manual optzecist de reverii amoroase și de senzualitate distilată, cu atât mai mult cu cât Traian nu trece limitele decenței senzuale; ba din contră: le evidențiază. Nu e niciunde un impetuos, nu dă năvală precum Conachi și nici nu intră dărâmând ușa ca Neruda. De regulă practică infuzia senzuală a amintirii și sublimează detaliul într-o ceremonie mereu reluată a înflăcărării. Din detalii cu aprindere senzuală se nasc madrigalurile lui rafinate și tot atât de melancolice pe cât de exultante.” (Prefață) Și, ducând mai departe explorarea textuală: „ … e suficient un detaliu pentru a aprinde dintr-o dată memoria sau cadrul, operând o seducție electrică asupra reportajului. Dacă doctorul Codrescu și-ar fi scris poemele, le-ar fi scris precum Traian Ștef, care și el tresare și vibrează numaidecât ce vede strălucind ceva între mănușă și mânecă ori între botine și rochie. N-are nevoie de alte droguri, căci detaliul infim e drogul său”. (id.) Volumul își sporește amprenta cu un nou simbol, în jurul căruia sunt construite câteva poeme: cicatricea. Ca succedaneu al rănii, aceasta devine o metaforă cu o hermeneutică generoasă și radiantă a întregii poezii a lui Traian Ștef: „Stau și mă mir/ Nu cuvântul are puterea/ Cicatricea lui” (Puterea cicatricei).
În Epopeea șobolanului Louse (2018), autorul desăvârșește, parcă și mai copleșit de parapon, ceea ce începuse în Epistolele către Alexandros: flagelarea virulentă a haosului social și uman, blestemat să nu mai poată prinde cheag. Convențional numită „epopee”, aceasta ni se pare cea mai grea scriere a lui Traian Ștef, în sensul travaliului cu mâinile goale pe un șantier aflat sub ruine și mărăciniș. Împletind parabola cu hiperbola, personajul e înfățișat cu varii identități, grefate pe un bine-cunoscut prototip al parvenitului. În pofida structurii epice și, pe-alocuri, dramatice a scrierii, șobolanul lui Traian Ștef are și accese de lirism: „Și am avut o viziune atunci/ se făcea că moartea era luna plină/ Și era ca șofranul/ Și se deschidea ca un trandafir/ Mare galben/ Și ieșeau omuleți dintre petalele ei/ Dintre solzii ei de sirenă cerească/ Și pluteau spre pământ ca puful de păpădie/ Și când ajungeau jos pe pământ/ Parcă se trânteau uși de fier” (Cântul IV).
Volumul de sonete Sacoul demodat (2021) reprezintă atingerea rigorii formale, în urma scotocirii cu patos de către poet a mai multor registre stilistice. Cartea reia din perspective noi, cum ar fi aceea a „ciclului”, temele consolidate în creația anterioară. Așa se nasc cele patru „cununi”, însumând câte paisprezece sonete, „fiecare sonet « fondator » desfășurându-se ca un evantai” (Al. Cistelecan, ibid.). Alegând Cununa de sonete pentru sacoul demodat, ne amintim îndată limbajul silogistic al autorului, din alte volume, clădit pe interogații retorice, care sunt, de fapt, întrebări maieutice. Obiectul sonetelor de aici, „sacoul demodat”, e un fetiș, pentru care neapărat trebuie să existe un mit. Prin această relicvă vestimentară se exteriorizează o stare de spirit, o anume înclinație spre parodic, dar și raporturile personalității eului auctorial cu societatea. Zigzagurile lui, fie terne ori spectaculare, se întind între două borne aflate la ploii existenței: „sandalele-mi de fier”, metonimizând veșnicia, ca aspirație, și „cojile de ou”, semn cert al fragilității destinului. În volume de bilanț, cum este acesta, un poet fără o biografie spectaculoasă își poate arăta desenul îndrăzneț al unei poezii care aruncă asupra lumii priviri tot mai ascuțite și mereu proaspete.