Procesul intentat împotriva Priscăi Keőmies, desfășurat în lunile ianuarie-februarie 1565, reprezintă cel mai vechi caz cunoscut de acuzare de vrăjitorie din Cluj, pentru care s-au păstrat integral atât depozițiile martorilor acuzării și ale apărării, cât și sentința definitivă. Documentul original, redactat în limba latină și consemnat printre procesele-verbale de judecată ale orașului, se regăsește astăzi în fondurile Serviciului Județean Cluj al Arhivelor Naționale ale României.
Acest izvor a fost identificat și valorificat de istoricul, juristul și arhivistul Kiss András (1922-2013), care l-a publicat inițial în studiul său „Ante Claram Bóczi (Egy 1565-beli ismeretlen kolozsvári boszorkányper)” [Ante Claram Bóczi (Un proces de vrăjitoare necunoscut de la Cluj, din 1565)], inclus în volumul Kiss András, Más források, más értelmezések [Alte izvoare, alte concluzii], Marosvásárhely [Târgu Mureș], Editura Mentor, 2003, pp. 291-310. Ulterior, textul a fost reeditat în volumul Kiss András, Kolozsvári boszorkányperek 1564-1743 [Procese de vrăjitorie din Cluj 1564-1743], ediție îngrijită de Pakó László și Tóth G. Péter, Budapesta, Editura Balassi, 2014, pp. 50-55.
Prezentăm în paginile revistei Steaua traducerea integrală în limba română a acestui dosar judiciar din secolul al XVI-lea. Considerăm că avem de-a face cu un izvor documentar de primă importanță, ilustrativ nu doar pentru procedurile juridice aplicate de autoritățile orașului Cluj ale epocii, ci și pentru mentalitățile și modul de gândire al oamenilor simpli din acea vreme. Mai mult, lectura acestui document relevă o dimensiune dramatică, pe alocuri chiar absurdă, ce îi conferă intensitatea unei veritabile piese de teatru documentar.
Cluj, după 20 ianuarie 1565. Mărturiile în favoarea Priscăi Keőmíes.
Ioannes Szabó din Csorvás: sub jurământ, a mărturisit că, în ceea ce o privește pe femeia Prisca, nu a văzut nimic altceva decât binele și că ea și-a îndeplinit meseria sa de moașă potrivit cerințelor, bine și cu bună credință.
Elisabet, soția lui Laurentius Taligás: sub jurământ, a mărturisit că numita Prisca a locuit împreună cu ea într-o curte comună, la casa lui Michael Zalai și că acolo aceeași Prisca a căzut la pat, bolnavă, pe la jumătatea anului, însă despre ea nu a văzut și nu a auzit nimic rău.
Angletha, văduva lui Ioannis Kondert și Agatha, soția lui Andreas Mészáros: sub jurământ, au mărturisit că, în privința numitei Prisca, nu au văzut altceva decât cinste.
Franciscus Kalatseütheő: sub jurământ, a mărturisit că numita Prisca a fost de față la două nașteri ale soției sale, dar că nu auzise despre ea niciun fel de bârfă sau zvon cum că ea ar fi fost nocticorax [ființă malefică a nopții], deoarece dacă ar fi auzit așa ceva, nu ar fi primit-o nici măcar în casa lui.
Ladislaus Breyber: sub jurământ, a mărturisit că, de când fiica Priscăi îi alăptase pruncul timp de un an și jumătate, numita Prisca, mama ei, venise adesea la ea, dar, afară de onestitate și integritate morală, nimic altceva nu arătase.
Petrus Szakács: sub jurământ, a mărturisit că numita Prisca fusese de față la două nașteri ale soției sale și slujise cu onestitate, nu văzuse la ea nimic altceva decât cinste și nu cunoscuse la ea decât fidelitate.
Michael Zalai: sub jurământ, a mărturisit că, deși nu putea preciza cu exactitate durata, numita Prisca locuise la casa lui timp de doi ani și fusese de față la patru nașteri ale soției sale, însă la dânsa nu văzuse nimic necinstit, ci doar onestitate și fidelitate în slujire.
Stephanus Reymer: sub jurământ, a mărturisit că, atât cât își aduce aminte, numita Prisca a locuit, împreună cu fiica sa, timp de un an și jumătate în casa mamei sale și că a lucrat și în via sa, dar nu știe și nu văzuse nimic rău în legătură cu ea.
Ursula, soția lui Martin Kőmíves: sub jurământ, a mărturisit că, în anul campaniei militare împotriva cetății de la Hodod [în primăvara anului 1562, n. tr.], în lunea de dinaintea sărbătorii Sfântului Martin, ceva brusc o înțepase pe mână și, timp de o lună, mâna ei s-a întărit și s-a umflat. Atunci soțiile lui Ioannis Fekethe și Demetrii Kis au îndrumat-o la numita Prisca, iar ea a ajutat-o cu mâinile ei și i-ar fi redat sănătatea ei.
Veronica, soția lui Ioannis Taligás: [a mărturisit că] numita Prisca locuise în casa ei timp de mai puțin de un an de zile, ajutase pe cei căzuți în deșertăciune și nenorocire, dar, la dânsa nu văzuse nimic rău, numai cinste și o viață onorabilă.
Anna, văduva lui Gregori Bergendi: a mărturisit de asemenea că numita Prisca a locuit și în casa ei timp de un an, fiind cinstită și vrednică de laudă. Contra nocticoracem: mărturiile martorilor acuzării [nocticorax poate să însemne pasăre de noapte, dar și ființă a întunericului].
Anna, soția lui Anton Kuthi: a mărturisit sub jurământ că, pentru a căuta un leac, a mers împreună cu soția lui Bakó la o fată româncă. Iar soția lui Bakó a întrebat-o pe româncă de la cine i-ar fi fost mâinile ei infectate, iar ea, printr-un interpret, a declarat că a fost infectată de acea femeie care fusese cu ea la naștere.
Sophia, văduva lui Stephan Orosz: a mărturisit sub jurământ că, pe când locuia în strada de Mijloc [Bd. Eroilor în zilele noastre, n tr.], în casa lui Caspar Varró; cu ea locuia fiica Priscăi, care avea un băiat ce începuse să sufere grav la testicule, cu întărirea și umflarea acestora. Iar fiica, exclamând înfocat către mama sa, ar fi grăit astfel: „O, tu, mama mea! Blestemată să fii! De ce mi-ai dus copilașul la pierzanie astfel? Tu ești de vină pentru nenorocirea care s-a abătut asupra noastră. Dacă te-ar fi putut prinde asupra faptului, atunci când aveai diverse coaste puse la păstrare într-un coșuleț, rău ți-ar fi mers treburile”. De asemenea, aceeași fiică i-ar fi spus mamei sale că ea a trebuit să se împreuneze cu soțul mamei sale prin meșteșugul [vrăjile] acesteia.
Clara, văduva lui Ioannis Egeresi: sub jurământ, a mărturisit în același fel ca martorul precedent.
Catherina, soția lui Luca Szél: sub jurământ, a mărturisit că, în ajunul sărbătorii Sfintei Lucia, ea frământa/cocea pâine împreună cu trei persoane, și două pâini rămăseseră, pe care nimeni nu voia să le revendice. Când martora, întorcându-se acasă împreună cu Gregorio Bonchidai, a dat peste Prisca, care apăruse dintr-odată în spatele lor, iar, trecând înaintea ei, gândise în sine: „Femeie bestială, oare nu ești oare cumva o incantatrix [femeie cu farmece]? Dar acum nu am timp să mă ocup de tine”. Îndată după aceea, i s-au slăbit nervii degetelor, urmate de contracții ale brațelor și umerilor, din care pricină timp de trei zile ea a suferit o tortură imensă și un chin de neîndurat. Mâniat de aceasta, soțul ei a spus cu asprime Priscăi că, dacă mâinile soției sale vor rămâne ruinate și infirme, atunci fără îndoială Prisca urma să-și găsească moartea prin mâinile lui, iar corpul ei aruncat afară, chiar dacă din această pricină el ar fi ajuns cerșător.
Helena, soția lui Valentin Meszáros: a mărturisit sub jurământ că, din pricina unui leac, numita Prisca o amenințase într-o anumită împrejurare, și la scurt timp după aceea, fie soțului ei, fie ei înseși, fie copiilor lor urma să li se întâmple o nenorocire. Și anume, în noaptea Vinerii Mari [in die Parascève noctis; timp asociat în tradiția populară cu momente de intensă vulnerabilitate spirituală, magie, porți deschise între lumi, n. tr.], în liniștea nopții, ar fi intrat în casa lor, în chip de pisică, fermecându-i copilașul. Văzând aceasta, femeia și-a îndemnat soțul să lovească prin casă în toate direcțiile cu sabia scoasă din teacă. Apoi, femeia, prinsă de suspiciunea că numita Prisca era cea vinovată de amenințarea anterioară, a vorbit cu ea. În cele din urmă, aceea (Prisca) i-a prezis că într-un timp scurt copilul ei se va însănătoși și a amenințat-o că o va face pe martoră să fie aruncată în apă [se face referire la proba apei, procedeu prin care era verificată dacă o persoană era sau nu vrăjitoare/ bosorcaie – n. tr.]. Aceea (Prisca), după ce a înspăimântat-o pe martoră, i-a adus o mică cantitate de pulbere și a îndemnat-o să o presare încet, iar ea însăși (Prisca) a turnat amestecul în gura copilului. Și astfel, copilul s-a însănătoșit în a șaptea zi.
Sophia, soția lui Martin Mészaros: a mărturisit, sub jurământ, că numita Prisca a legat [a bandajat] mâinile mamei sale (ale Sophiei) după o calamitate inopinantă. Deși martorii au cerut ca Clara Bochy și alții să facă legarea/bandajarea [poate să fie înțeles atât ca act de descântec, cât și ca act de vindecare – n. tr], nimeni nu îndrăznise să o facă fără voia numitei Prisca. Dar cu încuviințarea și permisiunea Priscăi, Clara [Bochy] a reușit, într-o oarecare măsură, să o vindece. [Acest ligasset manus din textul original poate desemna o practică medicală tradițională – bandajare, legare cu plante –, dar și una magică, un ritual de „legare” a bolii. Se subliniază autoritatea aproape absolută a Priscăi în privința actului terapeutic: fără ea, nimeni nu se încumeta să intervină].
Prisca, soția lui Valentin Deák: sub jurământ, a mărturisit că, pe când pregătea aluatul în brutăria lui Barth Sala, numita Prisca [inculpata] a scuipat spre copila prezentă și a spus: „Ptui, vierme târâtor, ai limba mai mare decât tu însuți!” Și îndată, copila s-a îmbolnăvit grav, a fost ținută în casă și învelită, iar numita Prisca și-a pus mâna pe coastele și vertebrele ei, dar piciorul fetei fusese atins de farmece. Mai apoi, aceeași Prisca a început să o vindece și, în timp ce îi lega piciorul, a exclamat cu suspin că nu atinsese acel picior cu intenția de a-l aduce în această stare, și neîncetat lacrimi sincere i-au curs din ochi Priscăi. Când martora o rugase să o vindece pe fată, ea a spus că nu mai poate, fiindcă vărsase deja mai demult licoarea vindecătoare. Martora a spus că iarba, cu care fuseseră legate/bandajate picioarele fetei, deși ușile erau închise și zăvorâte, dispărea repetat din cauza Priscăi. Iar aceeași Prisca se lăudase că piciorul fetei nu se va vindeca. Ea îi spusese martorei, când pleca de la casa lui Ioannis Barbély, că iarba se va pieri de pe picioare, iar martora, verificând, constatase că așa era. Și, de asemenea, ea îl amenințase și pe soțul [martorei] că îl va face să-i fie rău.
Veronica, soția lui Ioannes Taligás: a mărturisit sub jurământ că, în urmă cu opt ani, numita Prisca fusese chinuită de epilepsie [epilepsia a fost percepută în epocă ca semn de posedare] și că, la un moment dat, fiind ținută de ginerele și de fiica sa, căzuse la pământ strigând neîncetat: «În coș, în coș!» [coș/ ladă de nuiele – n. tr.].
Ursula Enyedi, văduva lui Vincent Mészáros: sub jurământ, a mărturisit că, la nunta soției lui Matheas Literatus, din cauza unui pahar de vin, numita Prisca se mâniase pe ea, și nu după mult timp mâna ei fusese vătămată, iar în spitalul prin care trecuse spusese de multe ori că mâna ei putea fi vindecată numai de ea [Prisca]. Pentru că martora avea toate motivele să suspecteze că numita Prisca i-a fermecat mâna.
7 februarie 1565. Mărturii împotriva Priscăi, socotită spirit rău (lemur), a doua zi după mărturia solemnă a Dorotheei, soția lui Benedict, slugă a orașului.
Laurentius Aenopola: sub jurământ, a mărturisit că, atunci când Prisca fusese scoasă din turn [azi așa-numitul Vechiul Turn, aflat pe str. Sextil Pușcariu 8 – n. tr.], soția lui venise să o vadă cu mirare și, întrebată acasă de soțul-martor, spusese că fusese acolo o fată care declarase că o cunoaște bine pe numita Prisca, ființa care umbla noaptea (nocticorax), deoarece aceasta fusese și la soția lui Ladislau Kewer, pentru o incantație, pentru a prezice cine furase o fibula/ agrafă de podoabă de la ea, faptă pe care și martorul îl știa, pentru că Prisca mersese acolo pentru acel scop. Dar fata, din partea acelei femei [Priscăi], spusese următoarele fratelui său, Nicolai: „Tu, Nicolai, dacă vreau, te pot coborî de pe zidul acestui oraș doar cu un singur fir de ață”.
Anna, soția lui Laurentius Borbély: sub jurământ, a mărturisit că, pregătind lucrurile necesare pentru târgul sărbătorii Sfântului Anton, o femeie din Mănăștur îi împrumutase de la soțul ei trei bucăți de lemn pentru construirea unui mic adăpost, iar acel adăpost fusese dărâmat mai târziu de bucătarul orașului. Martora, trecând pe acolo pentru a-și recupera lemnele, apucase un lemn de la un capăt, în timp ce bucătarul îl ținea de celălalt capăt, iar martora, care nu a observat că Prisca stătea în spatele ei, prin smucirea puternică a lemnului, îi lovise ușor piciorul. Ea atunci nu spusese nimic, însă după o săptămână martora o întâlnise din nou pe ea și încercase să se împace și să-i ceară iertare pentru acea lovire, dar ea [Prisca] privind-o cu ochi furioși, spusese: „În curând vei vedea ceva din partea celei care a fost lovită la picior”. După aproximativ două săptămâni, într-o noapte, brusc, copilului i s-a produs o contractură la picior. După aceea, găsind-o pe Prisca, martora îi spusese că i-a vătămat piciorul copilului și o chemase ca să-l vindece. Aceasta la început nu s-a dus, dar după multe rugăminți, mersese. Legase piciorul copilului de vreo patru ori, dar nu reușise să-l vindece.
Helena: mama martorei precedente, aflată sub jurământ, a mărturisit în același fel ca și martora precedentă.
Sentința de condamnare la moarte, executată în locul obișnuit. S-a constatat, potrivit legii, că, în privința mărturiilor sub jurământ (sortes), pe care martorii le arată despre veneficiu și incantațiile femeii, reclamanta (actrix) este obligată să întărească acuzația prin jurământ și să se declare împotriva femeii depunând mărturie ca al șaptelea martor (septimusmet deponendo), existența faptei de vrăjire prin privire sau atingere (fascinatio) și a faptelor rele prin magie (maleficium). Iar dacă va face aceasta, [inculpata] să fie dusă la locul obișnuit și să fie executată (excremetur).
Post scriptum: Într-un alt proces, cel al vindecătoarei Rusa, care a avut loc la 10 martie 1565, găsim menționat: Prisca proxime combusta/ Prisca, care fusese arsă de curând.