Valer Simion Cosma a publicat anul trecut cartea Molitve, cetanii și afurisenii. Preotul în lumea țărănească a românilor ardeleni (sec. XVIII-XIX). Volumul este, la bază, teza de doctorat a autorului și analizează, așa cum sugerează și titlul, relațiile dintre cler și țăranii români ardeleni ai secolelor pre-moderne și moderne. Numai că analiza lui Valer Simion Cosma se prezintă într-o manieră istoric-antropologică, așadar științifică, numărându-se printre puținele istorii religioase non-ecleziastice. Mai exact, volumul se prezintă sub forma unei cercetări de ordin științific, cu date colectate și informații obiective despre obiceiurile și credințele românilor ardeleni.
Volumul face referire la diferențele dintre religia oficială și cea populară. În acest fel, este redat modul în care practicile bisericești regulamentare se adaptează lumii vernaculare și cerințelor de binefacere aproape supranaturală ale acesteia. Preotul, în consecință, adoptă religia vernaculară, termen explicat de Cosma prin apel la sensul definit de Leonard Norman Primiano, și anume acela al unei religii care este descrisă așa cum este ea „trăită, înțeleasă, interpretată și practicată de oameni”, având în vedere aspecte care țin de procesul credinței religioase și de manifestarea acestuia prin limbaj, comportament și obiecte.
Dincolo de a fi o lucrare care să trateze elogios rolul preotului în viața țărănimii românești din Ardeal, Molitve, cetanii și afurisenii este un volum despre coabitarea dintre lumea sacră și cea profană, dar mai ales dintre două aspecte care pot părea divergente – magicul și religiosul. Deși ambele se încadrează în categoria largă a sacrului, magicul și religiosul sunt privite ca fiind total opuse, imposibil de amestecat. Cu toate acestea, Valer Simion Cosma prezintă faptic, cu luciditate de cercetător, modul în care atât religiosul, cât și magicul pot interacționa productiv într-o comunitate care duce lipsă de repere și de cunoaștere. Astfel, ne este prezentat modul în care a evoluat procesul civilizării țărănimii sub elementele magico-religioase care reprezintă fundamentul de astăzi al studiilor folcloristice și etnologice. Mai mult decât atât, autorul scoate în evidență sisteme de gândire și mentalități, toate acestea mergând înspre o mitizare a realității sociale a secolelor trecute, care aveau ca scut religia, în spatele căreia se ascundea magia, respectiv o viziune asupra inexplicabilului total diferită de cerințele bisericești, foarte constrângătoare, de altfel.
Cu toate că existau numeroase directive de reformare și de modernizare a bisericii prin înlăturarea superstițiilor, practicile vernaculare erau încă obscure și își conservau credințele în partea magică a religiosului. Reorientarea traseului religios spre o singură autoritate supremă, aceea a preotului, în calitatea lui de „unic deținător al puterii de a administra tainele/ sacramentele și oficiantul legitim al ritualurilor, fiind singurul învestit cu harul aferent”, nu îi împiedica pe enoriași să asocieze actul religios cu un act magic. În acest sens, Valer Simion Cosma ne oferă drept exemplu liturghia, despre care se credea că are valențe magice. La fel este și cazul cuminecăturii sau anafurei, despre care aflăm că este un „obiect cu potență magică”. Atât în lumea occidentală, în Anglia premodernă, cât și în lumea răsăriteană, anafura devine o putere magică ce poate fi folosită pentru a avea noroc la pescuit sau la vânătoare, fiind utilă și criminalilor, pentru a nu fi descoperiți. Prin împărtășanie se pot îndeplini dorințe sau se poate folosi în divinație, în vreme ce pasca poate „produce efecte malefice și benefice, fiind vorba de o energie conținută, care poate fi direcționată de către diferiți actori, în funcție de scopul urmărit sau care se declanșează în contextul încălcării unor prescripții ritualice”, acest aspect fiind valabil și pentru actul liturgic, care poate fi transformat într-un maleficiu producător de moarte fizică celor asupra cărora se răsfrânge.
Din toate aceste acte contradictorii rezultă ceea ce autorul reamintește că este ambiguitatea sacrului. Împrumutat de la Roger Caillois, conceptul se referă la faptul că o anumită forță poate reorienta obiectul care, prin definiție, este de natură sacră, de unde și constatarea că granițele dintre religios și magic, dintre bine și rău sunt fluide în interiorul religiei de tip vernacular și nu numai. Magia avea, așadar, un scop utilitar în viața populației rurale, întrucât era „strâns legată de viața cotidiană și de nevoile practice ale oamenilor”.
Mitologia populară nu lipsește din cercetarea lui Valer Simion Cosma, care aduce în discuție și vampirismul. Strigoii sau moroii, conform datelor adunate de autor, apar în urma ritualurilor în care apar elemente intruzive ale răului: fie este vorba despre încălcarea unei interdicții (cum este cazul femeilor însărcinate care beau apă cu „bale diavolești”, sau al copiilor născuți din relații incestuoase ori avortați), fie este vorba despre persoane care se ocupau cu vrăjitoria. Printre persoanele care se ocupau cu așa-zisa „vrăjitorie” se numără inclusiv preoții, care practicau o serie de ritualuri de divinație cu ajutorul Păscăliei, o „carte bisericească folosită în scop divinatoriu”, care a contribuit la evoluția bibliomanției.
Aspectele magico-religioase au contribuit la dezvoltarea identității naționale. Pe fundalul conștientizării moderne a statului național, Valer Simion Cosma prezintă cazul preotului Simion Florea Marian, autor și culegător al numeroaselor izvoare folclorice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Întruchipând rolul „preotului intelectual”, Simion Florea Marian se numără printre primii care tratează problema vrăjitoriei ca parte importantă a culturii naționale. Prin preluarea materialului folcloric, preotul are acces la moștenirea culturală națională, de unde și „datoria patriotică, pe de o parte, și responsabilitatea științifică, pe de altă parte, de a nu lăsa aceste «comori» să piară”, ele fiind, mai degrabă decât manifestări ale maleficului, o „expresie a pietății populare, a unui creștinism țărănesc”.
Un element explorat de Valer Simion Cosma, relevant în ceea ce privește comunicarea interetnică și solidificarea relațiilor între locuitorii Transilvaniei, are în vedere creștinismul românesc în Transilvania. Deși este împărțit în două mari confesiuni, greco-catolică și ortodoxă, acesta aduce o contribuție la istoria interconfesională din perspectiva practicii preoților și a vieții cotidiene. Astfel, cercetătorul evidențiază importanța preotului ortodox ca actant magic în miezul unei comunități multiconfesionale. Ni se dezvăluie, în acest mod, cum oamenii aparținând confesiunilor secularizate, precum cele protestante, foarte bine reglementate și fără a permite intruziuni ale magicului în ritualurile bisericești, apelează la preoții români ortodocși pentru vindecare printr-un alt fel de rugăciuni. Unul dintre aceste cazuri este cel al preotului Vasile Greceanu din Brașov, pe care Valer Simion Cosma îl reiterează prin corespondența dintre George Bariț și B. P. Hasdeu. Vasile Greceanu, socrul poetului Andrei Mureșanu, le vindeca pe săsoaice, fie ele și burgheze, de „boala venită de la diavol”, prin rugăciuni, liturghii și maslu. Printre asemenea preoți performatori de magie se numără și cei care practică exorcismul, „cea mai radicală formă de vindecare”, precum este și faimosul Alimpiu Blașanu din Blaj, despre care aflăm că „sașii nici acum nu îl lasă în pace cu rugămințile lor pentru exorcizări”. Dat fiind că presupune îmbinarea spectaculoasă a medicinei, miracolului și magiei, exorcismul este chiar o componentă centrală a activității preotului, după cum constată cercetătorul, iar demersurile de a opri această practică de către autoritățile ecleziastice nu au dat roade.
Acest amestec „carte-cunoaștere-putere” demonstrează, încă o dată, rolul decisiv pe care îl aveau preoții români în interiorul comunităților rurale ale secolelor XVIII-XIX.
Cartea lui Valer Simion Cosma, Molitve, cetanii și afurisenii. Preotul în lumea țărănească a românilor ardeleni (sec. XVIII-XIX) este o cercetare de antropologie magico-religioasă a lumii populare țărănești, cu date colectate și atent analizate. Acordând importanță relațiilor clerului cu modernizarea și, implicit, urmărind viața populară a românilor ardeleni corelată cu cea a celorlaltor naționalități conlocuitoare, volumul reușește să ilustreze rolul preotului în lumea satului, o lume a religiei vernaculare, în care sacrul are manifestări ambigue.