Poezii de W. S. Graham

Poezii de W. S. Graham

Insule (1)

W.S. Graham (1918-1986) este considerat unul dintre cei mai importanți poeți scoțieni ai secolului XX, asociat în principal cu Dylan Thomas și neo-romanticii. Născut în Greenock, a trăit pentru cea mai mare parte a vieții în Cornwall, iar poezia sa a ajuns să fie apreciată și recunoscută mai ales postum, fiind inclusă în cele mai importante antologii de literatură de limbă engleză din ultimii 30 de ani. Temele autobiografice și metaforele deziluzionate, alături de intervențiile și meditațiile asupra limbajului, fac din geografia personală a lui Graham o lectură mai actuală decât oricând.

În Creta

 

E întotdeauna straniu atunci când o altă

Voce pătrunde în liniștea care nouă

Ni se pare firească, e casa noastră.

Am auzit. Aud. Tânjesc să aud

Bufnița grecească rostindu-și partea.

Strigătul a crăpat carafa pe care o țineam

Și a străpuns încăperea. O încăpere rece,

Umplută de aerul cretan din ianuarie.

Bufnița cretană și-a impus glasul

Și atitudinea în propriul său loc.

Buu-huu-hu. Dă-mi un dop

Ca să țin apa cu care să-mi spăl

Obrajii pătați de vinovăția

De a nu fi un țăran. Dă-mi,

Malamanopolis, încă un ouzo.

Vezi că aici sunt singur într-o altă

Țară. Sunt singur într-o altă

Și punct. Toți ne mișcăm sau

Ne învârtim în jurul a ceea ce evităm.


[Și dacă numai pentru tine vorbesc]

 

Și dacă numai pentru tine vorbesc

Ar trebui să trec anume

La ceva mai vulgar? Și acum

În bucătăria mea de scris văd

Că zâmbești după felul în care asculți

Dincolo de pisică. Dacă mă vezi

Aici printre obiectele mele strălucitoare

De regret și fericire

În această duminică dimineață

Îți voi da sărutul ustensilelor

Reci și abstracte. Sunt în cele din urmă

doar o fantomă care-și dorește

Fantoma buzelor necunoscute lipindu-se

De ale mele. Și ăsta nu e locul tău.


Pentru Alexander Graham

 

Întins adormit mergând

Azi-noapte m-am întâlnit cu tata

Care părea bucuros să mă vadă.

Voia să vorbească. Am văzut

Că gura lui spunea ceva

Dar visul nu avea sunet.

Eram înconjurați de bărci cu vâsle întoarse

În Vechiul Debarcader din Greenock.

Simțeam miros de smoală și frânghii.

Mi s-a părut că stăteam

Lângă marele tun de fier

De care se legau remorcherele

Când eram copil. M-am întors

Să-l văd pe Tata stând chiar

Dincolo de dig sub

Singura lampă pe care-o țin aprinsă.

M-a recunoscut imediat.

Mi-am dat seama de asta. Era

frumos, de aceeași vârstă și cu aceleași

trăsături frumoase ca atunci

Când mă scotea în zilele de duminică

Spunând să ieșim la o plimbare.

Tată, ce caut eu aici?

Ce fac eu acum?

Ești mândru de mine?

Plecând, am știut

Că voiai să îmi spui ceva.

Te-ai oprit și aproape te-ai întors

Ca să spui ceva. Tată,

Încerc să fiu cel mai bun

În tine tu îmi oferi mereu.

Întins adormit întorcându-se

În întunericul luminat al debarcaderului

Tatăl meu era cel care stătea

La fel de adevărat ca viața. Am mirosit

smoala debarcaderului și frânghiile.

Cred că voia să-mi vorbească.

Dar visul nu avea sunet.

Cred că trebuie să-l fi iubit.

Traducere și text introductiv de Alex Văsieș

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.