Insule (1)
W.S. Graham (1918-1986) este considerat unul dintre cei mai importanți poeți scoțieni ai secolului XX, asociat în principal cu Dylan Thomas și neo-romanticii. Născut în Greenock, a trăit pentru cea mai mare parte a vieții în Cornwall, iar poezia sa a ajuns să fie apreciată și recunoscută mai ales postum, fiind inclusă în cele mai importante antologii de literatură de limbă engleză din ultimii 30 de ani. Temele autobiografice și metaforele deziluzionate, alături de intervențiile și meditațiile asupra limbajului, fac din geografia personală a lui Graham o lectură mai actuală decât oricând.
În Creta
E întotdeauna straniu atunci când o altă
Voce pătrunde în liniștea care nouă
Ni se pare firească, e casa noastră.
Am auzit. Aud. Tânjesc să aud
Bufnița grecească rostindu-și partea.
Strigătul a crăpat carafa pe care o țineam
Și a străpuns încăperea. O încăpere rece,
Umplută de aerul cretan din ianuarie.
Bufnița cretană și-a impus glasul
Și atitudinea în propriul său loc.
Buu-huu-hu. Dă-mi un dop
Ca să țin apa cu care să-mi spăl
Obrajii pătați de vinovăția
De a nu fi un țăran. Dă-mi,
Malamanopolis, încă un ouzo.
Vezi că aici sunt singur într-o altă
Țară. Sunt singur într-o altă
Și punct. Toți ne mișcăm sau
Ne învârtim în jurul a ceea ce evităm.
[Și dacă numai pentru tine vorbesc]
Și dacă numai pentru tine vorbesc
Ar trebui să trec anume
La ceva mai vulgar? Și acum
În bucătăria mea de scris văd
Că zâmbești după felul în care asculți
Dincolo de pisică. Dacă mă vezi
Aici printre obiectele mele strălucitoare
De regret și fericire
În această duminică dimineață
Îți voi da sărutul ustensilelor
Reci și abstracte. Sunt în cele din urmă
doar o fantomă care-și dorește
Fantoma buzelor necunoscute lipindu-se
De ale mele. Și ăsta nu e locul tău.
Pentru Alexander Graham
Întins adormit mergând
Azi-noapte m-am întâlnit cu tata
Care părea bucuros să mă vadă.
Voia să vorbească. Am văzut
Că gura lui spunea ceva
Dar visul nu avea sunet.
Eram înconjurați de bărci cu vâsle întoarse
În Vechiul Debarcader din Greenock.
Simțeam miros de smoală și frânghii.
Mi s-a părut că stăteam
Lângă marele tun de fier
De care se legau remorcherele
Când eram copil. M-am întors
Să-l văd pe Tata stând chiar
Dincolo de dig sub
Singura lampă pe care-o țin aprinsă.
M-a recunoscut imediat.
Mi-am dat seama de asta. Era
frumos, de aceeași vârstă și cu aceleași
trăsături frumoase ca atunci
Când mă scotea în zilele de duminică
Spunând să ieșim la o plimbare.
Tată, ce caut eu aici?
Ce fac eu acum?
Ești mândru de mine?
Plecând, am știut
Că voiai să îmi spui ceva.
Te-ai oprit și aproape te-ai întors
Ca să spui ceva. Tată,
Încerc să fiu cel mai bun
În tine tu îmi oferi mereu.
Întins adormit întorcându-se
În întunericul luminat al debarcaderului
Tatăl meu era cel care stătea
La fel de adevărat ca viața. Am mirosit
smoala debarcaderului și frânghiile.
Cred că voia să-mi vorbească.
Dar visul nu avea sunet.
Cred că trebuie să-l fi iubit.
Traducere și text introductiv de Alex Văsieș