Autoportret în oglinda convexă (54)
Campbell McGrath (n. 1962) a publicat numeroase cărți de poezie, dintre care merită amintite XX: Poems For The Twentieth Century (finalistă a Premiului Pulitzer în 2017), Capitalism sau Seven Notebooks. Beneficiar al câtorva dintre cele mai importante burse din peisajul american (MacArthur, Guggenheim), McGrath predă în prezent la Florida International University, în Miami.
Primăvară târzie
Regatul percepției e pură deșertăciune
Po Chü-i
1
Am șovăit în sarcina primită.
E un mic sacrilegiu, o erezie minoră.
Sarcina constă în a acorda o atenție deosebită
iederei și ornamentației sale pe cărămida noroioasă,
trotuarului încovoiat, încrezătoarei ferigi,
liliacului prăbușit, maroniu ca zațul de cafea,
mugurași rotitori căzând cu miile
din arțari în vântul de mai,
și frunzele însele pe zi ce trece
mai verzi și mai coapte de soare.
Cine primește ofranda lor,
și de la cine se trag,
aceste lucruri căzute
îmboldindu-și corpurile pe trotuar?
Există un nume potrivit pentru ele,
un termen adecvat, dar care e?
2
Toată ziua am fost atenționat
să admir frumusețea acestui singur bujor
dar abia acum, în lumina târzie a stelelor,
îi strivesc petalele de fața mea.
Mătase elementară redusă la cenușă,
deja înroșindu-se atinsă de pensula zorilor,
parfumul ei e un lujer
care îmi conectează mintea la ploaie,
o rădăcină, o bătaie ușoară, un fir.
Aruncând în jur, înlăcrimate, ramurile
copacilor când se luminează
pline de flori ridicate
ca lumânările albe în candelabre înnegrite.
În asta constă sarcina,
dar cine o oficiază,
lumea sau simțurile?
Și acum mulțimea de limbi ale păsărilor,
refuzând să se împace,
și nori ieșind din întuneric
ca furnicile în ziua ce se deschide negreșit.
——————————————————————————————————————–
Emily și Walt
Aș zice că n-am dus lipsă de dragoste.
Au fost părinți atenți, deși puțin distanți,
sau mai mult decât puțin. El era un colos
al entuziasmului, dar nu datorită nouă,
în timp ce ea ne săruta capetele și ne cârpea șosetele
cu o privire melancolică, absentă.
S-ar putea ca ea să fi fost puțin, ei bine, scrântită.
Iar el – Allons, micuții mei, râdea,
și apoi pleca fără noi.
Și acei „prieteni” ai lui!
Oricum, el s-a dus să „se descopere
pe sine” în San Francisco, sau undeva,
în timp ce ea s-a retras în apartamentul din Boca.
Ne îngrijorăm, dar ea spune că îi place în Florida;
pare aproape fericită. Aș zice că au fost
mai mult furnizori decât îngrijitori,
ne-au educat prin exemplul lor, citindu-ne ore întregi
în casa răcoroasă și casa e acum a noastră,
cu dulapurile ei pline de vechituri și versuri
ciudate de poezii și scări care urcă spre Dumnezeu
știe unde, clopotnițe și săli de sport,
capela, atelierul, coliviile, atriumurile –
nu putem spera să le umplem vreodată pe toate.
Vocile noastre sunt prea mici
pentru liniștea din ele, prea slabe pentru a naște un ecou.
Uneori, chiar și acum, când vântul nopții bate
în coșul șemineului
mă ridic din pat, și strig – „Alo,
Mama și Tata, voi sunteți?”
Zori
5AM: broaștele
întreabă ce este, ce este?
Este ceea ce este.
Traducere și text introductiv de Alex Văsieș