Selecție și versiune în limba română
Ligia Doina Constantinescu
Un joc al închipuirii
Să-ți spun ceva: în fiecare zi
mor oameni. Și acesta-i doar începutul.
În fiecare zi, la agențiile de pompe funebre, se nasc văduve de ultimă oră,
orfani de ultimă oră. Ei stau cu brațele încrucișate,
străduindu-se să ia o hotărâre despre această viață de ultimă oră.
Apoi sunt la cimitir, unii dintre ei
pentru prima dată. Se tem să se vaiete,
uneori să nu se vaiete. Cineva se apleacă,
spunându-le ce urmează să facă, ceea ce ar putea însemna
să spună câteva cuvinte, uneori
aruncând cu pământ în mormântul deschis.
Iar după aceea, toată lumea se întoarce acasă,
care dintr-o dată se umple cu musafiri.
Văduva șade pe divan, foarte solemnă,
astfel încât oamenii se așază la rând pentru a se apropia de ea,
îi iau uneori mâna, o îmbrățișează uneori.
Ea găsește ceva de spus tuturor,
le mulțumește, le mulțumește că au venit.
În sufletul său, ea dorește ca ei să plece.
Ea dorește să se întoarcă în cimitir,
din nou în camera bolnavului, spitalul. Ea știe
că nu e posibil. Dar e singura sa speranță,
dorința de a se deplasa în sens invers. Și doar infim,
nu atât de mult cât un mariaj, primul sărut.
Portret
Un copil desenează conturul unui corp.
Ea desenează cum poate, dar e cu totul alb,
Nu poate completa cu ceea ce știe că e acolo.
Pe întinderea lungimii libere, ea știe
că lipsește viața; ea a separat
un fundal de altul. Asemeni unui copil,
Ea cere ajutorul mamei.
Și desenează inima
pe fundalul spațiului gol pe care ea l-a creat.
Un mit al devotamentului
Când Hades[1] a luat hotărârea să o iubească pe această fată
a făurit pentru ea un duplicat al pământului,
cu toate asemenea, până la pajiște,
dar cu adăugirea unui pat.
Totul asemenea, cu tot cu lumina soarelui,
deoarece ar afecta-o foarte mult pe o tânără
să treacă atât de iute de la lumină strălucitoare la obscuritate totală.
Treptat, reflecta el, îi va face cunoștință cu noaptea,
mai întâi ca umbre de frunze ce tremură neliniștite,
Apoi luna, apoi stele. Apoi nicio lună, nicio stea.
Să se obișnuiască Persefona cu asta treptat.
În cele din urmă, presupunea el, ea va resimți cât de alinător e asta.
O replică a pământului
doar că aici era iubire.
Nu-și dorește iubire toată lumea?
A așteptat mulți ani,
făurind o lume, fără a o pierde din ochi
pe Persefona de pe pajiște.
Persefona care miroase și degustă.
Dacă ai o poftă, presupunea el,
le ai pe toate.
Nu doresc toți să perceapă în timpul nopții
trupul îndrăgit, busolă, reper,
să audă respirația liniștită ce spune
Sunt în viață, ceea ce mai înseamnă
tu ești în viață, deoarece mă auzi,
ești aici cu mine. Iar când se întoarce unul,
și celălalt se întoarce –
Asta-i ceea ce simțea, stăpânul întunericului,
uitându-se la lumea pe care
o înălțase pentru Persefona. Nu i-a trecut niciodată prin minte
că nu va mai fi nimic care să miroase aici,
cu certitudine nimic care să se mănânce.
Vinovăție? Groază? Teamă de iubire?
Aceste lucruri nu și le putea închipui;
Niciun iubit nu și le închipuie vreodată.
Visează, se întreabă cum să numească locul acesta.
Mai întâi se gândește la: Iadul de ultimă oră. Apoi: Grădina.
În cele din urmă, hotărăște să o numească
Adolescența Persefonei.
O lumină fină se înalță deasupra pajiștii uniforme,
îndărătul patului. El o ia în brațe.
Vrea să spună te iubesc, nimic nu te poate răni
dar crede că
asta e o minciună, așa că în final el spune
ești moartă, nimic nu te poate răni
ceea ce i se pare
un început mai promițător, mai adevărat.
Fluturele
Ia te uită, un fluture. Ți-ai pus o dorință?
Nu-ți pui dorințele pe fluturi.
Acționezi ca atare. Ți-ai pus una?
Da.
Nu contează.
Dorința
Îți amintești timpul acela când ți-ai pus dorința?
Îmi pun o mulțime de dorințe.
Timpul în care te-am mințit
cu privire la fluture. M-am întrebat întotdeauna
ce ți-ai dorit.
Ce crezi că mi-am dorit?
Nu știu. Ca eu să mă întorc,
Ca să fim împreună într-un fel sau altul, în cele din urmă.
Mi-am dorit ceea ce îmi doresc totdeauna.
Mi-am dorit altă poezie.
Muzică celestă
Am o prietenă care încă crede în rai.
Nu-i o persoană idioată, totuși în pofida a tot ceea ce știe, conversează literalmente cu Dumnezeu.
Crede că cineva ascultă în înaltul cerului.
Pe pământ ea e neobișnuit de pricepută.
Și vitează, capabilă să înfrunte necazuri.
Am găsit o omidă agonizând în praf, năpădită de furnici lacome.
Sunt totdeauna emoționată de nenorocire, totdeauna dornică să mă împotrivesc vitalității
Dar de asemenea timidă, grăbită să-mi închid ochii.
Pe când prietena mea era capabilă să urmărească, să lase lucrurile să se desfășoare
Potrivit naturii. De dragul meu ea a intervenit
Înlăturând câteva furnici de pe omida zdrobită, și a pus-o jos
De-a curmezișul drumului.
Prietena mea spune că îmi închid ochii față de Dumnezeu, că nimic altceva nu explică
Aversiunea mea față de realitate. Ea spune că sunt asemeni copilului care
Își îngroapă capul în pernă
Ca să nu vadă, copilul ce-și spune sie-și
Că lumina produce tristețe –
Prietena mea e asemeni mamei. Răbdătoare, îndemnându-mă
Să mă trezesc la viața de adult, ca a ei, o persoană curajoasă –
Pe același drum, doar că acum e iarnă;
Ea îmi spune că atunci când iubești lumea auzi muzică celestă:
Ridică-ți privirea, spune ea. Când îmi ridic privirea, nimic.
Doar nori, zăpadă, o gestică albă pe copaci
Ca niște mirese ce fac salturi la o înălțime mare
Apoi mă tem pentru ea; o văd
Prinsă într-o plasă aruncată dinadins peste pământ –
De fapt, stăm pe marginea drumului, urmărind apusul soarelui;
Din când în când, tăcerea e străpunsă de croncănitul unei păsări.
Acesta e momentul în care încercăm să explicăm, faptul
Că ne simțim în largul nostru față de moarte, de singurătate.
Prietena mea desenează un cerc în praf; în interior, omida nu se mișcă.
Ea totdeauna încearcă să facă ceva complet, ceva frumos, o imagine
Aptă de viață în afara ei.
Suntem foarte tăcute. E tihnit să stai aici, fără a vorbi.
Compoziția
Stabilită, drumul brusc întunecat, aerul
Răcorindu-se, ici și colo stâncile strălucind și lucind –
Aceasta e liniștea pe care o iubim amândouă.
Iubirea pentru formă este o iubire pentru sfârșituri.
Mărturisire de credință
Să susțin că nu mă tem —
N-ar fi adevărat.
Mă tem de boală, umilință.
Ca oricine, am visurile mele.
Dar am învățat să le ascund,
Să mă apăr
De realizare: toată fericirea
Atrage mânia Parcelor.
Ele sunt surori, sălbatice –
Până la urmă ele nu au
Nicio emoție, ci invidie.
Oameni sfinți
În familia noastră, erau doi oameni sfinți,
mătușa mea și bunica mea.
Dar viețile le-au fost diferite.
A bunicii a fost liniștită, chiar și în final.
Ea era asemeni unei persoane ce umblă în apă liniștită;
dintr-un motiv
marea nu se putea hotărî să-i facă vreun rău.
Când mătușa mea a urmat aceeași cale,
valurile s-au prăbușit peste ea, au asaltat-o,
acesta e modul în care Parcele ripostează
față de o fire cu-adevărat religioasă.
Bunica mea a fost precaută, conservatoare:
Acesta-i motivul pentru care a scăpat de suferință.
Mătușa mea nu a scăpat de nimic;
De fiecare dată când se retrage marea, cineva pe care-l iubește îi este răpit.
Totuși ea refuză să resimtă
marea ca fiind nefastă. Pentru ea, este ceea ce este:
Acolo unde atinge pământul, devine probabil violentă.
Prima amintire
Cu mult timp în urmă, am fost ofensată. Am viețuit
spre a mă răzbuna
pe tatăl meu, nu
pentru ceea ce era –
pentru ceea ce sunt eu: de la începutul începuturilor
în copilărie, am crezut
că durerea înseamnă
Că nu sunt iubită.
Ea însemna că iubesc.
Ulmi
Toată ziua am încercat să fac deosebirea
dintre nevoie și dorință. Acum, în întuneric,
resimt doar amară întristare pentru noi,
constructorii, rabotorii de lemn,
deoarece m-am uitat
continuu la acești ulmi
și am văzut că procesul ce creează
arborele nemișcat, crispat
este chin, și am înțeles
că nu va face niciun model, ci forme contorsionate.
[1] Hades, în religia și mitologia antică grecească, este zeul morților și regele lumii de dincolo.