Vizită
Pentru Rolf si Gudrun
Prietenii un bărbat o femeie sunt la ușă
zăpadă pe încălțări, locuința se face mai caldă,
sunteți aici, în sfârșit, spun, a meritat, mai spun
să aștept cele câteva cuvinte muntele sau pasul
sau valea s-a meritat nu spun nimic un
cuvânt naște următoarea tăcere și suntem
și am fost doar prieteni unul îi pune un cuvânt
celuilalt în gură, îmbucături amare de libertate
ce fel de casă e asta în care se poate locui
pentru unul pentru celălalt, ce este moartea viața
ce știu eu, această limbă e râul în care
am fost aruncați, pe Landwehrkanal-ul pe care
alunecăm și suntem mânați ca norișorii de pe cer în streașina
de după, ca să fie totul
după cum a fost odinioară, retoric
Sigur, doar așa tăcerea poate fi tăcere
ca odinioară, depinde de câteva diferențe
nu doar mai mult sau mai puțin de câteva diferențe ale aceluiași zeu, cât sunt de perplex
când prietenii aici în fața mea cu zăpadă pe încălțări vara ca iarna, cât de perplex
mă face prezența prietenilor
aici unde mă aflu, această sosire
mă lasă mut de fericire în acest deșert, cine întinde mâna și cui
simte nisipul, da, da, patria
e oaza din spatele dunelor de sintaxă
și mulțimea șacalilor a sacagiilor a cămilelor pe moarte
vârtejuri de nisip hiene blânde mulg vaca sfântă
a înțelepciunii postmoderne și eu
beduin însetat urinez în focul de tabără
ca să întețesc focul pe acest ghețar înotând pe Landwehrkanal
subiecte predicate în ochi și deșert în ureche.
Punct de fugă
Noaptea o mică lampă deasupra mesei e totul
chiar minusculul fluture știe că totuși, în loc de a trăi
pur și simplu cu aripile strânse, caută ceva, dar
șaizeci de wați pentru o viață atât de scurtă ajung
mai devreme sau mai târziu da, da, cine zboară
își arde aripile
Luna atârnă de ore în fereastră zgomote
ca din stele pentru toate astea e prea târziu
mic fluture de noapte, revolta împotriva prietenilor
de acasă n-a fost nicicând exersată, mereu
doar un zâmbet discret și cu spatele la perete
confuzia dintre monotonie și durată
In colțurile întunecate ale acestui timp
Lear cel de prin preajmă
jucat până n-a mai rămas nimic de jucat
bolborosește
gramatica exersat cu vorbitul din burtă,
bolborosind mereu bolborosind
pentru a ne scoate basma curată
zâmbind tăcând până nu mai e nimic de spus bolborosind
Poemul bulgărelui de zăpadă
Pentru Rolf Bossert
O privire de la fereastră: Ninge.
In apropiere muntele își poartă răbdător
crucea, nu în zadar se numește
Caraiman, înțeleptul negru.
În acest deceniu se pot da
cu toții de-a dura pe cocoașă
dacă ar fi în stare. Zece zile de vacanță
la tine în Bușteni.
Mi-am lăsat halatul de
baie acasă, salteaua gonflabilă,
însăși intențiile bune și toate iluziile.
La toate astea nu poți schimba nimic, chiar dacă
de zece ori ar fi să o repeți, că nu am dreptate.
Bagajul cel mai greu
sunt eu însumi, îți vei da seama, nu poate
fi mișcat prea ușor și scos în fața ușii.
Să pleci în călătorie și să rămâi
undeva e greu, dar dacă ajungi să poți face asta,
rămâi mai bine o vreme lungă, să îți iei timpul,
pentru atât de puțina natură nealterată,
pentru înțelegerea oamenilor și a împrejurărilor,
pentru vodcă și lungi, inevitabil de lungi
convorbiri. E plăcut să aștepți zăpada,
căreia nu îi poți recunoaște răceala.
Dar în prezența unui atât de alb
înveliș pe cărările înghețate,
îngăduie-mi azi o privire neagră
din fereastră
asupra brazilor încărcați.
O frază prea lungă
și doar atât aș fi vrut să spun, noi suntem cei încărcați; și că însăși
cele cinci rânduri
nu sunt decât măsura greutății
poverii pe care o purtăm.
Citește mai departe,
să nu sune elegiac, citește, ceea ce probabil
deja știi și cu siguranță ar fi fost bine
să fie spus cu mai multă precizie, ia buna mea intenție
drept faptă: noi toți cu micile noastre șanse ratate sau trădate,
cu ignoratele sau conștientele noastre coșmaruri, cu somnul nostru
greoi, abisal
sau înaripat, noi cu toții am fi putut fi altfel.
Și tot nu mai ajută la nimic
Că o spun.
Această frază am citit-o
în urmă cu trei ani bogați de zăpezi
într-un poem, care mi-a plăcut
și mă întreb de ce eu, pe jumătate înțepenit,
mai scriu acest poem despre bulgărele de zăpadă
în fața căderii de neoprit a zăpezii. Să fie poate numai
semnul a nu voi să încercăm măcar
să fim alții, ci doar să schimbăm propria viață?
Și asta ar fi una din
întrebările arzătoare ale mișcării noastre,
ce pe fiecare într-un alt fel îl seduce, ar fi poate
un posibil început.
Dar îmi dau seama,
această poezie e, ca si altele,
lungă. E asemenea tăcerii, nimic
decât o formă a absenței vorbirii,
mai rău chiar, e cum ar fi să fi
învins prin orbire.
Dar ce ne lasă fără cuvinte?
Nu zăpada, e aceea care îmi înțepenește gura
și lasă să sfârâie în urmă
doar un parlando dezamorsat; să spunem mai simplu
e ceea ce peste tot pe acest pământ, răstălmăcește în capete gândul
înainte de a fi gândit, cuvântul în gură
și simțirea, care nu are un loc anume.
Sunt amuțit, domnește supremația
oratorului asupra celor fără vorbire, supremația
acelora care spun:
Măcelăriți vor fi cei triști,
lumea să fie veselă.
Nu, n-am nimic împotrivă
dacă pretinzi mai multă limpezime
dar așteaptă, doar avem
timp, câteva zile încă, și în general, cine sunt eu,
ca să mă întrebi:
Sunt și eu unul ce stau tremurând de frig în burnița
afirmațiilor, în mocirla
proclamațiilor, ca noi toți,
o grămăjoară, ținându-ne unii pe alții de mână
pentru a nu ne scufunda în
zăpadă vulgară, ce gurile ni le …
Brusc, uimire
Abia spre seară îmi dau seama: în locuința mea
nimeni nu mai poate intra, e ferecată. Doar
praful, care se strecoară prin crăpăturile ușii
îl pot trimite-n afară cu vești bune despre mine:
acoperit sunt cu toate și mai mult decât atât,
aștept râzând nimicul, ca pe un prieten.
Încet se lasă și nopțile; prima,
a doua, a treia. Luna se preface încă a fi ocupată
cu rostogolul peste acoperișuri, dar și ea
se-împuținează, de când își dă seama că această țară
e atât de paradisiac însingurată.
Însăși florile castanului în explozie sunt în grabă
iar să mă vadă. De dimineață vinul roșu
vorbea despre asta, acela ce-n acest an
îmi așază sub limbă o monedă rară.
Și văd, da văd:
de propriul meu păr sunt nevoit mă trag
pentru a ieși din lac
să mă îndepărtez de-al rațelor gol măcăit
care înoată, și oricum
rămân la suprafață.
Încercare
”Fiecare cuvânt e un cuvânt prea mult.”
E.M Cioran
Se poate vorbi probabil, prin aceea că taci:
despre tentația, de a spune ceva tăcând.
Desigur, și despre asta se poate tăcea, dar
astfel, ai și vorbit. Cu voce tare
sau doar în șoaptă, probabil, în orice caz
împuținat, spun eu, tăcând, despre îndoiala
de a fi mai puțin decât ai fost, când tăceai,
fără-îndoială și trăiai. Așadar: cum faci
în felul cel mai bun, fără a vorbi de asta, că de fapt,
vorbești, când taci? Poate că asta nu a atât
de important, s-ar putea spune, pentru că din nimicul
vorbirii răsare epiderma acestei după amiezi;
și o țară, brusc, nimicul, această încercare
de a păstra despre acestea tăcerea, vorbind întruna, despre
tentația nimicului, necontenit schimbătoarei după amiezi
al acestei limbi, în care două fraze
scrii necontenit. Prima, de exemplu despre
tentația de a tăcea în această limbă.
Și-apoi, ultima, fraza peste spinarea
limbii, dincolo de tăcere, nici încotro
acasă, în patria limbii, într-un obraz împietrit.
În fața ferestrei
Plouă și ea spune
că plouă ca cineva pe care nu
îl cunosc își mișcă mâna ca cineva
pe care nu îl cunosc sub ochii ei
cafeaua se răcește în ceașca vecinului
pe care îl ocolesc de când știu
cum trece cu automobilul pe lângă poștaș
Cunosc asta sunt obișnuit
cu asta l-aș putea omorî
dacă mi-ar trece prin gând
cu un sâmbure de măr
Dar petele de vin roșu
pe fața de masă nu seamănă
cu petele de sânge și de spaimă
amuțesc vorbesc îmi mișc mâna
ca cineva pe care nu îl cunosc octombrie
deja dimineața e gheață și ceață în timp ce
încet se face târziu îmi număr
pantofii și cămășile
In timp ce respir
In timp ce respir devin trist
două pahare sparte și am crezut
că poate cumva m-a
înțeles aerul cenușiu prietenos
n-am nimic împotriva lui odinioară
au locuit aici oameni nu am
nimic împotriva lor doar uneori observ
când respir că azi dimineață devreme
se face târziu și că azi nu va mai fi nicicând
mâine nicicând voi dormi
până târziu dar azi devreme mă trezesc foarte
devreme, mă scol și aduc pentru noi două pahare
pline cu aer încerc revolta în timp ce respir
devin trist pentru că pisicile sunt negre
și soarele galben roșu scânteiază vinul
de atât de multă iubire marile greșeli nu
înseamnă nimic cât de caldă îți e mâna
într-un fel eșuăm la măruntele
Selecție din volumele Eine Entwöhnung (O dezvățare) Ed. Kriterion 1980
Kopfland. Passagen (Țara din minte. Pasaje) Ed. Suhrkamp 1988
In românește de Ana Mureșanu