Autoportret în oglinda convexă (51)
Dorianne Laux (n. 1952) este una dintre cele mai importante voci ale poeziei americane din a doua jumătate a secolului trecut încoace, finalistă a National Book Critics Circle Award și câștigătoare a Premiului Paterson. Poezia ei se distinge mai ales prin tipul de observație detașată pe care o practică, prin ipostaza de martor în jurul (și prin intermediul) căreia elementele se aliniază cu o mobilitate și o minuțiozitate particulare.
Seară
Lumina lunii se revarsă
fără milă, indiferent
câți au pierit
la adăpostul copacilor.
Râul curge neabătut.
Liniștea va exista
întotdeauna, indiferent
cât a plâns cineva
rezemat de zidul casei,
cu brațele goale lipite
de țigle.
Totul are un sfârșit.
Chiar și durerea, chiar și tristețea.
Lebedele plutesc neabătute.
Trestiile își poartă greutatea
capetelor penate.
Pietrele se micșorează,
netezite sub curenții
aspri ai nopții. Parcurgem
distanțe lungi, cărându-ne
gențile, pachetele.
Poveri sau daruri.
Știm că pământul
dispare în adâncul
mării, insule înghițite
ca peștii preistorici.
Știm că suntem condamnați,
terminați, osândiți, și totuși
lumina ne atinge, cade
pe umerii noștri chiar acum,
chiar și aici unde luna se
ascunde de noi, chiar dacă
stelele sunt atât de departe.
Ray la 14
Binecuvintează acest băiat, născut cu fața puternică
a fratelui meu mai mare, pe care l-am iubit cel mai mult,
cel care sărea cu mine de pe acoperișul
casei de păpuși, ținându-mi mâna într-a lui.
În serile de vineri ne uitam la Zona Crepusculară
și lăsa în seama mea bolul de popcorn,
cu umeri acoperiindu-ne umeri,
îmi spunea, Nu te teme. Nu m-am temut niciodată
când am fost cu fratele meu mai mare
care mă lăsa să-i ating mușchii cât o minge de baseball
care îi pulsau în brațe, care m-a purtat în spate
prin cartierul singuratic,
care s-a ținut strâns de aripa bicicletei mele
până când l-am convins să-mi dea drumul.
Când avea paisprezece ani
arăta exact ca Ray, și când a murit
la douăzeci și doi pe marginea unui drum din Germania
am crezut că s-a dus pentru totdeauna.
Dar Ray aleargă prin bucătărie: tricoul murdar,
blugi rupți, își suflecă mânecile.
Spune, Atinge-mi mușchii, și îi ating.
Povești de familie
Am avut un iubit care-mi spunea povești despre familia lui,
cum o ceartă s-a încheiat odată atunci când tatăl său
a apucat cu ambele mâini un tort cu lumânările aprinse
și l-a azvârlit pe fereastră de la etajul al doilea. Asta,
m-am gândit, înseamnă o familie normală: furia
expediată peste pervaz, aterizând ca un dar
decorativ pe trotuarul de dedesubt. În familia mea
au fost pumni și lovituri direct în plexul solar,
și nimeni n-a iertat vreodată pe nimeni. Dar mi se părea
că oamenii din poveștile lui chiar se iubeau unii pe alții,
până și atunci când strigau și izbeau cu picioarele
ușile dulapurilor, sau când ridicau un scaun ca pe o sticlă
de șampanie ieftină, botezând pereții,
treptele explodând de la locul lor.
I-am spus că suna inofensiv, era doar fastul și furia
celui înflăcărat. El mi-a spus că era un blestem
să te naști italian și catolic, și că atunci când
a privit de la fereastră a văzut cum totul s-a năruit
brusc. Dar tot ce-am putut eu vedea a fost un superb
tort cu trei etaje plutind ca un vas înclinat
pe trotuar, cu lumânările fumegânde rupte, adânc
scufundate în glazură, câteva încă arzând.
Praf
Cineva mi-a vorbit azi-noapte,
mi-a spus adevărul. În doar câteva cuvinte,
dar l-am recunoscut.
Am știut c-ar fi trebuit să mă ridic,
să îl notez, dar era târziu,
și eram obosită după ce toată ziua
am muncit în grădină, mutând pietre.
Acum, îmi amintesc doar aroma –
nu ca mâncarea, dulce sau puternică.
Mai degrabă ca o pulbere fină, ca praful.
Și n-am fost extaziată sau speriată,
ci doar absorbită, conștientă.
Așa se întâmplă uneori –
Dumnezeu vine la fereastra ta,
tot numai lumină intensă și aripi negre,
dar ești prea obosită ca să o deschizi.
Traducere și text introductiv de Alex Văsieș