Autoportret în oglinda convexă (25)
William E. Stafford (1914-1993), unul dintre cei mai prolifici poeți americani ai secolului 20 – a publicat mai bine de cincizeci de volume de poezii –, a fost apreciat, pe parcursul carierei sale, pentru puterea de a se reinventa de la o etapă poetică la alta, de a înșela aștepările criticilor și cititorilor. Comparat cu Robert Frost, pentru permeabilitatea poeziilor sale, Stafford pare să se afle mereu în căutarea gesturilor comune, a intimităților și firescului cotidian, pe care le articulează cu grija de a elimina orice stridență, de a fluidiza un discurs poetic care încearcă să se îndepărteze – și să se individualizeze – de politică sau de trendurile contemporanilor săi.
Viața ta
Vei păși în direcția oglinzii,
tot și tot mai aproape, apoi te vei scurge
în sticlă. Vei dispărea
într-o zi așa, fiind
mai real, mai adevărat, la sfârșit.
Înveți ceea ce ești, dar lent,
un copil, o femeie, un bărbat,
un sine adesea fărâmițat, și bucăți
puse din nou laolaltă, până la final:
te oprești, sticla se deschide –
O suprafață, o imagine, un trecut.
Fata logodită cu băiatul care a murit
O parte a vântului îi înconjoară fața,
și o parte încă se-nclină acolo unde vechiul vânt
a trecut pe lângă capacul radiatorului, și a ținut
cu grijă orașul la inspecție, ani întregi,
împotriva paravântului crăpat.
O parte a camerei în jurul scaunului ei
ține ca acea piatră de la cascadă
unde șuvoaiele din parc au învățat
regulile primăverii; acum lumea domesticită,
în mod îngrozitor, ani întregi, nu
vine să îi deranjeze părul.
O parte a vederii ei așteaptă o figură
care s-a rotit aproape de suflarea ei când
a suflat în lumânările tortului, și ani de zile
fumul a rătăcit pe la colțuri și a așteptat
în timp ce pachetele au trosnit în mâini nerăbdătoare.
Și cerul întreg s-a curbat peste umbrela
albastră pe care o ținea deasupra capului când
a fugit singură acasă, după absolvire, și a văzut
curtea și ușa ponosită a casei ei,
și buruienile din drum, ani de zile.
Bess
Ale noastre sunt străzile unde Bess și-a întâlnit prima dată
cancerul. A mers la muncă în fiecare zi pe lângă
casele liniștite. La slujba ei de la bibliotecă
a aranjat flori din ce în ce mai bune, iar când
studenții îi cereau cărți mâna ei s-a întins
pentru a-i ajuta. În ultimul an al vieții
a trebuit să le ascundă prietenilor ei
cât de fericiți erau. Îi asculta cum se
plângeau despre mâncare sau muncă sau despre vreme.
Iar marile evenimente naționale își dansau mai departe
importanța falsă, grotescă. Întotdeauna
durerea s-a mișcat după ea. Mergea
înaintea; durerea venea. Se ascundea; o găsea.
Nimeni nu a urmat pe cineva cu atâta devotament;
niciun dușman n-a meritat vreodată o ură atât de mare.
Era aproape ca și cum nu mai nu mai era
loc pentru ea pe pământ. Dar și-a amintit
unde se găsea înainte bucuria. Și-a aranjat florile;
nu a plâns când a trecut pe lângă casele ei;
și când într-un final s-a tras într-un colțișor
și a scăpat de durere, mâna i s-a deschis
din nou, și străzile s-au deschis, și a dorit numai bine.
La monumentul ne-național de lângă granița canadiană
Acesta e câmpul unde bătălia nu a avut loc,
unde soldatul necunoscut nu a murit.
Acesta e câmpul unde toți și-au dat mâna,
unde nu se află niciun monument,
și unde singurul lucru eroic e cerul.
Păsările zboară aici fără niciun sunet,
desfăcându-și larg aripile deasupra întinderii.
Nimeni nu a ucis – sau a fost ucis – pe acest pământ
sfințit de neglijență și de un aer atât de blând
că oamenii îl sărbătoresc uitându-i numele.
Traducere și prezentare de Alex Văsieș