Nesomnul Crescătorului de Statui
Doar el o putea vedea.
Doar el o putea auzi.
Cea mai statornică iubire din închipuire.
Era creația lui și o păstra farouchement numai pentru sine
O veșnicie o plămădise în gînduri, în vise,
în himerele ce-i asaltau
singurătatea...
O renăștea în fiecare noapte, o visa în fiecare zi,
iar ea devenea tot mai enigmatică pe măsură ce-o înstrăina
de propria înstrăinare.
„Sunt un biet crescător de statui”,
își spuse, cînd o auzi cum îl roagă să nu o chinuie
remodelînd-o la nesfîrșit,
în fel și chip:
„E ca și cum ai vrea să mă cioplești
dintr-un bloc de marmură, cu o daltă de aer!
Chiar crezi că poți să mă tai,
să mă tunzi, să-mi dai fel de forme,
așa cum faci cu forsiția înflorită în grădina ta,
în primăverile surghiunite ca niște amintiri?
Eu sunt aceeași pentru totdeauna:
prima ta grijă și ultima ta iubire!”
« Cine știe cît va mai dura pentru mine acest „totdeauna”,
dacă nu voi mai putea să o recreez? »,
și-a spus,
hotărînd să-și intituleze capodopera „Madona cu eșarfă
galbenă”.
Transformarea Umbrei în Petale de Crin
(suită în dor minor pentru vers alb și orfevru)
Laudă ție, moarte, cetate a celui de pe urmă desfrîu!
***
Nemurire înseamnă
să poți aduna sub același semn
razele întunericului din paradis,
lumina infernului
și sufletul care să le încapă
***
Nu-ți fie teamă, sunt bolnav de vise
Și-mpătimit, durerile îmi port
Prin somnul nopților mereu ucise
De ochiul meu împătitmit de mort...
***
Aripă de lăstun
de noapte săgetat,
clipa,
cîntul risipind,
doar în cînt rămîne,
așa cum visul își află rostul
doar în creierul ce l-a zămislit
pentru a nu fi înțeles
decît purtînd masca fățarnică a tălmăcirii
***
Privire fără orizont,
neîncrederea
face inima să bată
doar în întunericul primordial,
întunericul ce-i scaldă
pelerinajul
spre un nicăieri oropsit de soartă.
Laudă ție, moarte, cetate a celui de pe urmă desfrîu!
***
Scripturile își nasc adevărul
de nezdruncinat
din logica lui „crede și nu cerceta!”.
Sancta simplicitas!
Buzele mele nu rostesc niciodată
acest adevăr nepămîntean,
iar ochii mei nu-l văd:
el e
un discipol aflat în căutarea maestrului,
un apostol în căutarea unui Iisus,
așa cum cele șase personaje ale lui Pirandello
se află veșnic în căutarea unui autor.
Nu întotdeauna caii cei mai iuți ajung primii la potou!
***
Trupul și toate ale lui –
dureri, suferință, degradare,
plăcere, satisfaceri, extaz –
le-am neglijat de cînd mă știu,
dar de sufletul meu am grijă zi și noapte:
îl hrănesc cu poezii și vise!
Cea mai grea povară
pe care am purtat-o vreodată
a fost povara tăcerii:
a universului, a sufletului, a cuvîntului...
Dacă sunt în cădere liberă,
apare de niciunde aripa de înger
a unui vers,
frumoasă ca un vis împlinit,și mă reînvață zborul.
