Autoportret în oglinda convexă (12)
Thomas Lux (n. 1946) este un poet american asociat cu mișcarea poetică neo-suprarealistă din anii ’70, care a mai inclus nume precum James Tate sau Bill Knot. Cele mai recente poeme ale lui Lux surprind, totuși, un tip de stranietate care se diferențiază de estetica suprarealistă, prin tendința de a subiectiva la nivel intim o lume a elementelor mărunte, prezentate într-un mod atașant, dar lipsit de afectare. Poezia lui Thomas Lux se distinge prin caracterul uneori alegoric, punctat de umor, precum și prin candoarea sa particulară.
Noaptea-i atât de înstelată că o veveriță citește
Noaptea-i atât de înstelată că o veveriță citește
un roman așezată pe creangă
fără să își folosească lampa.
Știi că ești într-o pădure—stelele,
luna împrăștiindu-se
printre mestecenii albi . . . Ai putea ieși
cu soția ta
la pădure, spre câmpurile din depărtare,
ai putea pleca de lângă ea,
și totuși să o vezi. E atât de înstelat
că nu e nevoie să vorbești, nici să te temi
de surprinzătoarea abraziune lipicioasă pe care o capeți
călcând peste conifere . . . Găsești
limpezime în acest întuneric.
Soția ta e aici—la trei sau patru
copaci distanță—îi recunoști profilul,
și nu crezi că ea este altcineva,
aici cu tine, cam la o sută
de metri acum de un câmp unde,
în aproximativ o oră, ai putea vedea
primul cerb al zorilor păscând, sau o bufniță,
planând spre cuib după schimbul care îi place,
un sac plin de șoareci de câmp sub aripă.
Pentru a ajuta maimuța să treacă râul
pe care trebuie
să-l treacă, înotând, pentru fructe și nuci,
pentru a o ajuta
stau cu pușca mea pe o platformă
sus într-un copac, pe aceeași parte a râului
cu maimuța înfometată. Cum o ajută
asta? Când începe să înoate
privesc mai întâi în amonte: prădătorii să mișcă mai repede
în sensul curentului decât împotriva lui.
Dacă un crocodil din amonte intenționează să mănânce maimuța
și o anaconda din aval se aprinde
cu aceeași dorință, eu fac
calcule, algebră, unghiuri, socotesc vitezele
maimuței, crocodilului și șarpelui, iar dacă, dacă
mi se pare că anaconda sau crocodilul ar putea
ajunge la maimuță
înainte ca ea să atingă malul îndepărtat al râului,
îmi ridic pușca și trag
o dată, de două, de trei, chiar de patru ori în râu
chiar în spatele maimuței
pentru a o grăbi puțin.
Să împușc șarpele, crocodilul?
Ei doar își fac treburile,
pe când maimuța, maimuța
are mâini mici ca ale unui copil,
iar cele istețe, într-o cușcă, pot fi învățate să zâmbească.
Oamenii din satul celălalt
îi urăsc pe oamenii din acest sat
și ne-ar bate cu cuie pălăriile
în capete pentru că refuzăm să le scoatem în prezența lor
sau ne-ar capsa mâinile de frunte
pentru că refuzăm să-i salutăm
dacă nu i-am răni noi primii: expediindu-le pachete cu șobolani,
amestecându-le noaptea făina cu cioburi de sticlă.
Noi facem asta, ei fac aia.
Ei smulg laringele din gâtul unuia dintre frații noștri.
Noi tăiem venele unei surori de-ale lor.
Gropile cu nisipuri mișcătoare pe care le-au săpat au fost bune.
Echipele noastre de amputare au fost și mai bune.
Am antrenat câteva păsări să le fure grâul.
Ei ne-au trimis ambasadori ai păcii care s-au aruncat în aer.
Ei fac asta, noi facem aia.
Noi ne-am anulat importurile cu oi.
Ei nu ne mai cumpără păturile.
Noi ne-am bătut joc de cel mai mare poet al lor
și când asta n-a avut niciun efect
am parodiat felul în care ei dansează
ceea ce chiar i-a durut, așa că ei, în schimb, au spus că Dumnezeul nostru
a fost lepros și fără păr.
Noi facem asta, ei fac aia.
Zece mii (10 000) de ani, zece mii
(10 000) de ani brutali și minunați.