satul
vreau să mă plimb într-o după-amiază de mai
pe lângă casele cu porți mâncate de rugină
să adun instantanee și flori
pentru când satu ăsta
va dispărea de pe retina memoriei
orice urmă de culoare se șterge
odată cu ploile din verile acestea prea umede
din verile acestea prea calde
vreau să fotografiez locul ăsta
pe un leica R4
așa cum e el și așa cum sunt eu în el
așa cum m-a făcut să mă simt nouăsprezece ani și-un pic
așa cum mă vindecă pe dealuri cu cranii de vulpi
și mă hăituiește în vulcanul de cruzime al tuturor locurilor și ulițelor
pe care mișună oameni
în vulcanul ăsta care e casa de peste vale
vreau să privesc satul ăsta și să-mi asum tristețea mizeria sărăcia hepatita și singurătatea cronică
vreau să-mi asum că acest sat moare
am să-l privesc dezintegrându-se
și n-am să mă agit
fără articole
fără proiecte
fără oportunități
fără jalea unei guri care nu cunoaște tămâia-n gingie
și tăria băută în timpul nașterii
(anestezie low cost)
nu e nevoie să deplâng acest sfârșit
pentru că nu e nevoie să deplâng ceea ce cunosc și ceea ce trăiesc
nu e nevoie să iau lumea în piept
de pe piedestale de salvator al vechiului
atâta timp cât fac parte din această lume
atâta timp cât rana mea e alimentată de această lume
cei care apără sunt cei pe care nu-i doare
cei care bravează sunt cei care se trezesc în căldură, departe de igrasie, aproape
de calorifere calde și de multă gingășie
în pături și perne curate
cei ce sărută ziduri vechi nelocuite cu patos mai puternic decât erosul
sunt aceiași
care privesc piciorul mâncat de cangrenă
cum cade în gol
tastează lamentări politice, inserează emoji-uri triste
și se uită în altă parte
nu simt nevoia să bravez și să apăr
în timp ce scriu la tastatura mea curată
dezinfectată recent
tocmai cu două secunde în urmă
pentru că eu am pierdut oameni în această mizerie de pe buzele tuturor
eu am pierdut o inimă în mizeria
în care a bolit
n-am să vă vorbesc despre imașurile unde duceam cu mama
vițeaua la păscut
despre cele două iazuri în care stăteau ziua gâștele noastre
despre oamenii care s-au risipit ca la comandă – o pulbere de piatră
după ce am plecat după ce am scăpat
de acolo
din sat
de unde vin bucuria și durerea
și tot sacrificiul
oamenii pe care nu i-am mai văzut și la înmormântările cărora n-am putut să merg
ochi bătrâni care formează un filtru imposibil de stins peste irișii mei
ochi pe care nu mi-i pot scoate
din cap
n-am să vă povestesc despre zidurile care cad și pe care nu insist să le salvez
pentru că nu mă ajută romantizarea,
pentru că nu mă ajută jalea asistată
pentru că nu am o viață fancy căreia să-i servească mizeria celor pe care-i paralizează iernile adevărate
de la 90 de kilometri distanță de raiul provincial
pur și simplu n-am să jelesc acest sat
moartea lui este moartea mea
și moartea mea este moartea lui
pentru că o vatră de care nimeni nu-și mai aduce aminte
este o vatră care nu mai trăiește
un cămin mut
și pe veci rece
iștar
am dormit un somn de veghe
și iată, am visat pe iștar,
și pe ființe subțiri cu trup de umbră
ce se plimbau peste carnea adormită
am visat pe iștar
cum arătau toate degetele din fum spre ea,
spunând,
iată-o, iată-o,
ea este.
și nu am văzut-o, dar știam
că e undeva deasupra
aerului greu,
știam că umbrele se scurg departe, spre ea,
lăsându-mă o clipă în urmă.
m-am văzut singură și nesupravegheată,
și atunci m-am trezit,
și am cerut apă.
lângă pat cărți de rené guénon și cărți
cu mesaje din athos,
și tu, sub plapuma pe care o furi în fiecare noapte,
tu, te trezești la fel de brusc,
și-mi aduci apă.
nu am putut să dorm un somn hrănitor
decât după ce au plecat umbrele și au luat-o cu ele pe iștar.
este bine: azi e lunea mare, azi merg la denie.
azi
trebuie s-o ucid pe iștar,
oricât de miloasă ar fi ea, oricât de protectivă ar fi ea.
trebuie s-o ucid pe iștar – oblăduirea ei
este minciună.
trebuie s-o ucid pe iștar,
să dau foc templelor
și hedoniștilor
care trăiesc clipa,
care atunci când mor
dispar pe veci,
cărora li se risipește sufletul
ca aburul care iese pe fereastră noaptea târziu
când îmi gătești paste.
trebuie să dorm profund și să mă hrănesc din somnul meu
fără să mă tulbure umbre,
și trebuie să te țin de mână undeva pe un câmp de narcise
în lumea de dincolo, lumea cu mulți ochi,
lumea în care încerc să cred,
de asta
de asta trebuie
s-o ucid pe iștar
Simina Seliștean (n. 10 aprilie 2002, Zalău). Studiez antropologie la Universitatea Babeș-Bolyai și fac teatru din când în când. Am avut lecturi publice la Nepotu’ lui Thoreau, Super Festival. Scriu pentru că ăsta e modul meu de a investiga și procesa ceea ce trăiesc. Pentru a-mi oferi catharsis. Pentru a putea fotografia lucruri care au murit demult și pentru care nu s-a găsit niciun Leica R4. Pentru că-mi place.