Autoportret în oglinda convexă (41)
Nicholas Christopher (n. 1951) s-a născut și a crescut în New York. A studiat la Harvard, cu Robert Lowell și Elizabeth Bishop. Autor a numeroase cărți de poezie și de proză, Christopher a beneficiat și de numeroase burse ( din partea Guggenheim Foundation, National Endowment for the Arts, a Academy of American Poets, precum și Poetry Society of America). Conținând elemente suprarealiste, poezia lui poartă amprenta unui realism magic apocaliptic, în care imaginarul luxuriant conduce cititorul printr-un scenariu parcă desprins din romanele polițiste.
Cititoarea în palmă
În sufrageria ei din vitrină –
canapea supraplină, TV supradimensionat, un bol cu mentosane
pe masa de cafea din plexiglas –
se uită la Edge of Night și își pilește unghiile.
Catrafusele care țin de meseria ei
ocupă un raft dedesuptul mâinii mari și verzi
pictate pe fereastră: un pachet de cărți de Tarot,
monede și obeliscuri, un bust calcaros cu diviziunile
frenologice numerotate pe craniu.
Prin perdeaua mărgelată din spate
se ivesc câteva indicii despre viața ei:
doi copii schimbând insulte,
un bărbat strigând „Ouă!”
în timp ce o tigaie zăngăne într-o chiuvetă,
un câine alergând cu o perucă în gură.
Ea însăși e durdulie, machiată strident,
purtând o rochie roșie și un șal imprimat
cu semnele zodiacului.
O piramidă de aur îi atârnă la gât
iar în părul negru și-a pieptănat
stele argintii strălucitoare.
Îți face semn dintr-un balansoar somptuos,
la fereastră, spre un scaun cu spătar drept
în care îți va ghici (potrivit semnului
de pe ușă) „drumurile din viitor,
și alte informații utile de Dincolo.”
Deși cea din urmă, mai ales, te tentează
cu putere, refuzi,
iar ea ridică din umeri cu un zâmbet trist.
Și pentru că e aproape amiază,
și trotuarul e gol, în timp ce traversezi
strada, ea închide pentru prânz.
Sufrageria ei în care probleme de viață
și de moarte – ale destinului uman scos la iveală –
revine brusc la cealaltă funcție a sa:
soțul crăcănat pe canapea ținând strâns de o bere,
copiii înmuind pâine în farfurii de hârtie,
câinele tolănit sub masă.
Toți se uită la Edge of Night acum.
La personaje al căror destin, ce ține
un public fidel în fața televizorului zi după zi,
an după an, se presupune că îi este cunoscut
acestei femei, care își aprinde o țigară
și măsoară cu privirea camera, deschisă tuturor trecătorilor
și totuși complet izolată, la fel de inevitabilă
ca însuși viitorul, care iese în evidență
pentru ea, din palma fiecărui străin.
Departe de casă
Un hotel dărăpănat pe o mare potrivnică,
iar în spatele lui un câmp cu spini în care
un bărbat purtând mănuși albe sapă o groapă
având exact aceleași proporții ca ale unui mormânt.
În capătul holului, tânăra cameristă
se uită fix într-un bazin plin cu apă roșie.
Are părul alb și brațele zbârcite.
Un colț de rechin îi atârnă din ureche.
Seara, lasă o tavă la ușa mea:
un pahar, o carafă de apă, și o sticlă
conținând o licoare ce se învârtejește ca ceața.
Dimineața, îmi aduce ceai amar și o hartă.
Întotdeauna aceeași hartă – nu a insulei
pe care suntem, ci a uneia de pe care am plecat de mult.
(Dacă ar fi insula asta, nu aș ști,
cum nu m-am aventurat niciodată în afara hotelului.)
Lângă patul meu se află un bol cu scoici negre.
Hărțile – treisprezece dintre ele – sunt îngrămădite
între lampa care pâlpâie ca o stea
și leii din cuarț cu nervurile luminate.
Recepționerul ar putea fi o statuie.
Ochelarii săi întunecați reflectă holul gol,
plantele fără frunze și ferestrele încuiate.
La vârful degetelor lui se află un întrerupător plin de praf.
În ziua în care plec, ceilalți oaspeți umplu
balconul, înfășurați în cearșafuri, vorbind
o limbă pe care n-am auzit-o niciodată – șuierătoare
ca marea, dar fără ca două cuvinte să sune la fel.
Bărbatul cu mănuși albe apare ca să îmi care
valiza, și se oprește în fața unei oglinzi
în care văd nu imaginea sa, ci valuri violente
de fier, ridicându-se pentru a se angrena cu un cer de fier.
Traducere și text introductiv de Alex Văsieș