LA TORRE CHE PENDEE NON CADE
I
Ciò che sotto il sole si alza
sotto la luna sempre crolla,
le legende dei miei avi dicono così.
Ed ecco qui uno scatto della pietra
che mi contraddice,
mi turba anche, come una chimera,
come una speranza che può essere l’ultima,
nata sull’orlo dell’abisso.
A questa ti aggrappi
fin quando le tue dita
diventano bianche per tanto sforzo.
II
Come pende, Dio, e non cade
questa torre stupenda e assurda!
Nella sua merlettata ombra
chi garantisce la sicurezza
di un attimo di rêverie?
Eppure, la rêverie dura da secoli,
questa meraviglia,
se Pisa non esistisse,
forse dovremmo inventarla.
III
Una torre che pende e non cade –
alla bocca del Danubio sembra che ho visto
qualcosa di simile, ho vissuto questo sublime spavento,
alcuni dicono che è il nostro modo di vita,
metafora con la quale ci svegliamo all’alba,
facciamo in fretta la colazione,
corriamo agli job, corteggiamo le nostre ragazze amate,
insultiamo sugli stadi, facciamo il segno di croce
quando il tram ci porta accanto a una chiesa,
si, tutti guardiamo fisso l’ombra della torre
inclinata sopra di noi,
misurando il suo spostamento in centimetri in angoli
in gradi:
un altro giorno passato, una fortuna,ci sarà anche il domani, ci sarà.
IV
Oh Romania,
anche tu sei una torre pendente
sulle nostre anime.
Chi mantiene la tua fronte sull’aria, appoggiata
al cielo
un po’ in disparte?
Forse il nostro fiato segnato di emozioni,
oppure c’è in te una forza
che non la vede tutta la gente –
alcune volte, quando si spengono le lampade
della mia veglia,
neanche io la vedo.
Ma forse c’è un Dio dell’equilibrio fragile
al quale si affida persino il saltimbanco
avventuratosi su un filo di ragnatela,
proprio il filo della sua vita
e delle nostre giornate.
V
Stupito respiro un brano di merlettata ombra,
ombra di torre pendente,
nella quale si alza un tremito minuto,
una corrente, un leganteun soffio di vita.
TURNUL CARE SE ÎNCLINĂ ȘI NU CADE
I
Ce construieşti ziua
noaptea se surpă,
îmi spun legendele strămoşilor mei.
Iată aici o zvâcnire a pietrei
care mă contrazice,
mă şi tulbură precum o himeră,
precum o speranţă ce poate fi ultima,
cea de pe buza prăpastiei.
De aceasta te agăţi
până ţi se albesc
degetele de efort.
II
Cum se înclină, Doamne, şi nu cade
turnul acesta minunat şi absurd –
sub umbra lui dantelată
cine ţi-ar garanta siguranţa
unei clipe de reverie?
Şi totuşi, reveria durează de secole,
minunea asta,
dacă Pisa n-ar exista,
poate că ar trebui inventată.
III
Un turn ce se înclină şi nu cade –
la gurile Dunării parcă am mai văzut aşa ceva,
am trăit spaima asta sublimă,
unii spun că e modul nostru natural,
metafora sub care ne trezim în zori,
ne luăm în fugă micul dejun,
alergăm la joburi, ne curtăm iubitele,
înjurăm pe stadioane, facem cruci
când tramvaiul ne poartă pe dinaintea vreunei biserici,
da, stăm cu ochii aţintiţi la umbra turnului
înclinat peste noi,
măsurându-i deplasarea în centimetri în unghiuri în
grade:
a mai trecut o zi, răsuflăm uşuraţi,o să vină, o să vină şi ziua de mâine.
IV
O, Românie,
eşti şi tu un turn înclinat
peste sufletele noastre.
Cine te ţine cu fruntea pe aer, proptită de
cer
undeva mai la margine?
Poate răsuflările noastre marcate de emoţie,
ori poate există în tine o forţă
pe care n-o vede toată lumea –
uneori, când mi se sting lămpile de veghe,
poate n-o văd nici eu.
Ori poate că există un Dumnezeu al echilibrului fragil
în care se încrede până şi saltimbancul
lansat pe un fir de păianjen
care e însuşi firul vieţii lui
precum şi al zilelor noastre.
V
Uimit respir un capăt de umbră dantelată,
umbră de turn înclinat
prin care urcă un tremur mărunt
un curent un lianto suflare de viaţă.
