Cernerea
Martin pescarul lucrează și azi
la crucea de pe acoperiș
prefăcând torsul în obiect de adorație.
E trăsătură de unire, za brodată-n cămașă,
în care se întrevede tot ce a fost,
presimțind ceea ce va să vină.
O rugă suspendată-n anotimp,
o barcă-n care să-ți petreci sorocul vârstei.
Drumul cotește abrupt, în scădere,
linia se topește în haos,
peste mâna cercetând înainte
doar zăbrele de umbră.
Cu un fâșiit surd prin preajmă
trece dricul regal.
Arpegiu
Anxietatea podididu-te:
niciun text nu rămâne virgin
schimbat cum e-n răstigniri succesive.
Lumina scade, lasă cercuri în carne,
în prag o adiere îi despletește părul
miezului de noapte.
În zori, cel dintâi scâncet
e asemeni arpegiului care dă tonul.
Viața continuă.
Luna verde
Privesc în zare pânza:
două jumătăți ce se-ncheie la mijloc,
pe marginea tocită cu tipare de sens.
Darul doar mai rămâne,
unul întreg în lumina ce scade,
acoperindu-ți umerii, nurii,
amânând spulberarea.
-Până când? – îmi întreb aruspiciul.
Luna verde poartă fără îndoială un semn!