Autoportret în oglinda convexă (40)
Mary Oliver (1935-2019) este unul dintre cele mai cunoscute nume ale literaturii americane postbelice, câștigătoare, printre altele, a Premiilor Pulitzer și National Book Award. Scriitoare prolifică, autoare a numeroase cărți de poezie și proză, Oliver a abordat intersecția dintre lumea naturală și cea umană, construind, în cuvintele Jeanettei McNew, „o subiectivitate care nu depinde de separarea de lumea obiectelor”.
August
Vecina noastră, înaltă și blondă și viguroasă, mamă a mulți copii, e bolnavă. Noi nu știam că e bolnavă, dar a venit la gard pășind ca o femeie care leagănă o sabie înăuntrul corpului ei, și părul lung, cândva lung, e acum scurt și, dintr-o dată, cărunt. Nu o recunosc. Ba chiar îmi trece prin minte că s-ar putea să fie mama ei. Dar e vocea ei ascuțită de râs, pe care am auzit-o ani de zile peste gardul viu.
Toată vara, copiii, acum adulți și unii având chiar ei copii, vin în vizită. Înoată, fac plimbări lungi de-a lungul portului, pregătesc cine pentru doisprezece, cincisprezece, pentru douăzeci. Dimineața devreme, două fiice ies în grădină și trec încet prin mișcările exacte și silențioase de T’ai Chi.
Toți zâmbesc. Și tatăl lor zâmbește și construiește castele pe mal cu copiii și conduce înapoi în oraș și conduce înapoi la țară. Este angajat un dulgher – un acoperiș este reparat, o verandă reconstruită. Tot ceea ce poate fi reparat.
Iunie, iulie, august. În fiecare zi, le auzim râsetele. Mă gândesc la pictura lui van Gogh, cu bărbatul care stă pe scaun. Totul greșit și nicăieri de mers. Cu mâinile peste ochi.
Ce este acolo?
Cine poate spune,
este o egretă de zăpadă
sau o floare albă
stând
la marginea lucioasă
a iazului
cu crini și plin de broaște?
Acum câteva ore soarele portocaliu
a deschis cupele crinilor
și broaștele leopard
au început să dea din
mușchii lungi,
brasând puternic
ca niște pitici verzi
sub acoperișul apei
bogate, de culoarea fierului.
Acum ouăle
moi de salamandră
încep să tremure
din învelișurile lor gelatinoase.
Sunt sătule de somn.
Au o nouă idee.
Vor să înoate departe
în lume.
Cine le-ar putea opri?
Cine le-ar putea spune
să meargă cu prudență, să curgă încet
pe sub pernițele crinilor?
Duse sunt,
sute din ele,
ca amprentele
negre ale ploii.
Broaștele îngheață
în umbre perfecte de cinci
degete, dar floarea are deodată
ochi de culoarea focului
și una dintre umbre dispare.
E clar, acum, că floarea e o pasăre.
Își ridică capul,
își ridică articulațiile
aripilor de zăpadă,
aruncând o clipă de lumină
în fiecare direcție,
ca un candelabru,
și apoi rămâne încă o dată nemișcată.
Salamandrele,
ca niște păsărele blocate în formație,
coboară în zbor în misterele nesfârșite
ale apei transformatoare,
și cum ar putea cineva să creadă
că ceva în această lume
e doar ceea ce pare a fi –
că ceva e vreodată finit –
că ceva, în ciuda absenței sale,
moare vreodată
o moarte perfectă?
Moliile
Există un fel de molie albă, nu știu
ce fel, care pâlpâie
pe la mijlocul lui mai
în pădure, chiar când
apar
florile roz de papucul doamnei.
Dacă observi ceva,
te face să observi
mai mult
și mai mult.
Și oricum
eram atât de plină de energie.
Alergam întruna de colo colo, uitându-mă
la una și la alta.
Dacă mă opream
durerea
era insuportabilă.
Dacă mă opream și mă gândeam, poate că
lumea
nu poate fi salvată,
durerea
era insuportabilă.
În sfârșit, observasem destul.
Peste tot în jurul meu moliile albe
pluteau în pădure.
Cât timp trăiesc ele, fluturând
în și afară din întuneric?
Nu ești mare lucru, i-am spus
într-o zi reflexiei mele
dintr-un iaz verde,
și am rânjit.
Aripile moliilor prind lumina soarelui
și ard
atât de intens.
În unele nopți,
se strecoară printre lobii roz
ai florilor de papucul doamnei și stau acolo până în zori,
nemișcate,
în saloanele întunecate ale mierii.
Traducere și text introductiv de Alex Văsieș