Lisel Mueller (n. 1924) s-a născut într-o familie germană care a fost obligată să părăsească țara din cauza sistemului nazist în 1939. Câștigătoare a numeroase premii de poezie (printre care merită amintite cele mai importante – National Book Award și Pulitzer), Mueller este consacrată ca una dintre cele mai importante voci ale poeziei americane contemporane. Poezia sa tematizează în jurul vieții private care intră în conflict cu o istorie a abuzurilor și a felului în care aceasta se mai poate constitui în prezent. Dincolo de sensul lor aparent accesibil, poeziile lui Mueller sunt străbătute de o tensiune subterană, care pare să încerce să asume un dezastru universal printr-un exercițiu individual al memorie mereu vigilente.
Începând cu 1914
Din moment ce totul pornește
din cel mai improbabil loc
începem într-o țară depășită
care nu se mai află acum pe nicio hartă. Camera
glisează peste straturi cu flori,
căci acesta e un climat sudic.
Ne concentrăm pe medalii, un cal,
pe el o uniformă albă,
căci este iunie. Tânărul
le face cu mâna oamenilor care mărginesc drumul,
ridică un copil, apucă
un trandafir de la o femeie ridată
cu un batic albastru. Apoi auzim împușcături
și ne apropiem de un sicriu
acoperit cu steagul Austriei.
Treizeci și unu de zile rupte dintr-un calendar.
Bombe în Belgrad; apoi Europa explodează.
Privim cum tranșeele se umplu cu oameni,
aerul cu proiectile.
Un prim-plan pe o fetiță de cinci ani
care trăiește cu napi. Sora ei mai mare,
viitoarea mea mamă, purtând
deja ochii fiicei mele,
citește o scrisoare în timp ce trecem
la un tânăr cu ochelari groși
care stă întins într-un tranșeu și scrie
un studiu despre Ibsen. Îl recunosc,
el o să fie tatăl meu,
și ăsta e modul lui de a rămâne în viață.
Zăpadă. Sânge. Păduchi. Degerături.
Grenade. Tărgi. Sicrie. Zăpadă.
Telegrame cu margini negre.
Pe ecranul lat, tata se întoarce
aducând cadavrul fratelui său;
tatăl mamei mele își aduce fiul înapoi
din marginea opusă. Se întâlnesc
sub stejarii cimitirului.
Toți cei ce-mi vor fi familie
sunt aici, cu excepția surorii mele,
care nu e încă imaginată.
Nu sunt nici eu, care îmi imaginez
scena asta, care sar acum
la aniversarea mea înzăpezită din anul
în care o bucată de pâine costa un milion de mărci.
Primii mei ani sunt jucați
de o copilă cu ochi albaștri care crește
rapid, căci e un film
al punctelor culminante, ca toate documentarele
infidele vieții – rodul
memoriei selective, tot ce pot suporta
dintr-o copilărie dureroasă. Svastica
apare și rămâne ca fundal
uriaș pe care suntem văzuți.
Coloana sonoră a unei voci isterice
ne amenință. Noi ne auzim ca șoapte.
Cu puțin timp înainte ca orașul meu
să izbucnească în flăcări, înlocuitoarea mea
dispare din film, care continuă
cu scene de teroare și moarte
pe care abia le pot privi. Iau
o nouă bobină, o continuare ciudată
care se desfășoară într-o locație diferită
și e realizată într-o altă limbă,
în care am revenit. Sunt culori vii,
coloana sonoră e plină de muzică,
focalizarea e blândă. Alături de mine e un bărbat.
Fotografiile care se succedă redau
creșterea treptată a fiicelor
spre cer, subversiunea lentă
a părului dinspre negru spre cărunt. Puține se întâmplă.
Camera rezumă curgerea uniformă
a multor ani printr-un cadru cu un râu.
Protagoniștii primei părți
lipsesc, cu excepția mea
care sunt conexiunea. Acțiunea se desfășoară acum,
iar eu mă joc pe mine însămi.
Cavalleria rusticana
Toți licuricii din lume
s-au adunat în curtea noastră astă seară,
licărind în tufișuri
ca o etalare ostentativă
a luminilor de Crăciun când sărbătoarea a trecut.
Dar muzica din aer
e a căldurii, muzica lui august –
cicade hârșâindu-și
falsetul subțire, aspru
ca niște scripcari de țară care se pregătesc
pentru o noapte lungă. Mă simt acasă
în cântecul lor neabătut,
minimalist, ca anii optzeci.
Evenimentele se repetă,
dar cu o diferență care face toată
diferența. În copilărie,
într-o noapte de vară din Verona,
la prima mea operă,
am privit un roi de chibrituri
luminând arena romană
până când am tăcut cu toții. A fost de parcă
muzica era o floare care doar noaptea înflorea
și care nu s-ar fi deschis
până când nu ne-am fi ținut respirația.
Apoi, sunetul ajuns la desăvârșire,
lupta neclintită
a pasiunii: voci ascuțindu-și
lamele strălucitoare una de alta,
alegând să trăiască sau să moară.
A fost atât de simplu. Povestea
nu avea nicio importanță, motivul s-a pierdut
în întunericul suficient, însuflețit.
Dacă a fost și o lună, asta nu-mi amintesc.
Traducere și prezentare de Alex Văsieș