Lajos Kassák (1887-1967) e unul dintre cei mai cunoscuți poeți și pictori avangardiști maghiari. Provenea dintr-o famile modestă (tatăl lui lucra ca asistent într-o farmacie, mama lui era spălătoreasă), iar înclinațiile lui poetice sunt în rezultatul lecturilor lui de autodidact. Nu își termină studiile secundare și va trece în prima parte a vieții de la o slujbă la alta, implicându-se între timp în activități de organizare a muncitorilor. Legăturile lui cu avangarda poetică datează din perioada în care, fără niciun ban, decide să ajungă pe jos la Paris. Drumul, început în 1907, îl duce în capitala Franței, unde Kassák se familiarizează cu noua artă care începea să prindă contur aici. E expatriat cu forța în 1910 și va rămâne în Ungaria în următorul deceniu, până când, datorită rolului public pe care îl joacă în perioada scurtei republici socialiste a lui Béla Kun, va fi nevoit să se autoexileze la Viena. În 1915 îi apare volumul de debut în poezie. Un deceniu mai târziu, îi apare, inițial în foileton, autobiografia, intitulată Viața unui om (Egy ember élete). Pendulează toată viața între activismul politic (care, nu de puține ori, îl pune în conflict cu regimurile care se perindă în Ungaria în prima jumătate a secolului) și activitatea publicistică și artistică.
File pline de mâzgăleală
(Telefirkált lapok)
O pasăre necunoscută, cu penaj îndoliat, plutea pe deasupra oraşului.
Eu leneveam atunci în grădina unchiului dinspre mamă, care avea faimă de om bogat,
şi-ntr-adevăr, în faţa mea se rânduiau pomii înfloriţi şi stupii albinelor cu 17 ferestre.
Pasărea plutea pe deasupra turlei cu vârf de aur şi arunca umbră peste întregul ţinut.
Dacă aş propti o scară de cerul de eter, mă gândeam, aş putea coborî pasărea
şi i-aş mântui pe oameni de umbra care azi-mâine îi va sufoca.
Dar eram obosit şi scârbit de întreaga lume.
M-am aşezat deci pe bancă, sub gardul viu, şi am scos ziarul.
Am citit despre o crimă pasională şi multă vreme n-am îndrăznit să-mi ridic privirea
de pe hârtie.
Aşteptam, sperând să se întâmple ceva fără să fiu obligat să intervin şi eu.
Vor fi trecut astfel treizeci-patruzeci de ani pe deasupra capului meu şi între timp vedeam
că unchiul meu stă acolo, rezemat de tocul uşii, şi, printre fericite rotocoale de pipă,
frământă între degete un rozariu de aur. Îl vedeam cu mijlocul spinării şi-l auzeam
cu toate firele de păr.
Mi-am adunat până la urmă puterea şi am pornit ca să îngenunchez pe prispă, în faţa lui.
Am vrut să-i vorbesc despre pasărea necunoscută care ne ameninţă restul zilelor,
dar mi-am ridicat zadarnic privirea spre tărie, deasupra noastră strălucea un cer
curat de iulie
şi-n faţa mea, în colb, nu zăcea decât umbra mea ca o scândură subţire.
Baladă
(Ballada)
Vasilii Prokoff s-a născut în 1863
într-un sat polono-rusesc.
La 13 ani a plecat la Lodz, la bunicul său,
care era ţesător manual, slab şi lungan ca un mâner de bidinea.
Şi Vasilii s-a făcut ţesător, şedea cu rama sa în faţa ferestrei,
lucra sârguincios şi acoperea cu trupu-i mătăhălos soarele.
Odată, din întâmplare, s-a uitat pe fereastră
şi atunci a văzut-o pe Hanka.
În ziua căsătoriei, Vasilii avea 30 de ani, iar Hanka 26.
Imaginaţi-vă ce zi extraordinară putea să fie asta în viaţa unui ţesător!
S-a îmbrăcat în haine noi şi s-a-ncălţat cu cizme cu toc înalt.
În drum spre biserică a văzut că pe cireşul bătrân
stă o pasăre cu picioare roşii, cu pene albastre şi cântă fericită.
Mirele a văzut minunea aceasta cu propriii săi ochi,
dar nu i-a spus nimănui.
Se bucura de nevastă şi cu această bucurie s-a lăudat la cârciumă.
După un an, a avut parte de-o altă mare bucurie: i s-a născut primul copil.
Apoi burta muierii s-a rotunjit iar.
Vasilii nu s-a mai bucurat aşa de mult, dar în 24 de ani femeia a născut de 21 de ori.
9 copii au venit pe lume morţi, iar 12 vii.
Vasilii era deja aşa de uscăţiv ca bunicul său.
Hanka îşi pierdea toată ziua cu copiii,
şi dacă se apropia uneori de Vasilii, bărbatul îi întorcea spatele,
pentru că simţea pe ea mirosul de scutece
şi bănuia că sub piele i se ascund ameninţări întunecate.
Vasilii se apleca asupra ramei sale şi lucra,
stătea în faţa ferestrei şi soarele nu putea pătrunde de el în odaie.
O dată, de două ori, primăverile îşi aducea aminte de pasărea cu picioare roşii
şi pene albastre, şi-atunci surâdea blând.
Mai târziu a ispăşit pentru aceste boroboaţe.
La 5 ani i-a murit primul copil,
la 7 ani i-a murit al doilea,
pe trei dintre feciori i-au omorât în bătaie spărgătorii de grevă din portul Amsterdam,
unii dintre ei au căzut în război,
şi se găseau şi din aceia care s-au pierdut prin America.
Ultimul dintre ei, în 1919 servea în armata roşie maghiară
şi a fost spânzurat undeva pe graniţa cehă.
La vremea aceea, Vasilii Prokoff abia mai vedea.
Avea 56 de ani, dar nici cel mai cărpănos negustor de sclavi
n-ar fi dat pe el mai multe de-un nasture stricat.
Sfinte Dumnezeule, unde-a dispărut pasărea cu picioare roşii şi penaj albastru?
Unde era Hanka cea cu mijloc de viespe,
care a devenit mai târziu văcuţa slabă cu picioare umflate
şi care în 1917 a murit de suferinţă maternă fără să fi trăit?
Dar Vasilii Prokoff, ţesătorul de odinioară, încă orbecăie pe pământ,
atâta doar că arte astm cardiac, i s-au umflat încheieturile şi nu vede deloc.
Şede când la umbra uneia, când a celeilalte ţesătorii din Lodz,
ţine în mână o cutie de tablă, cum obişnuiesc cerşetorii evrei,
şi cântă.
În măsura în care asta se poate numi cântec.
Disperare molcomă
(Csöndes kétségbeesés)
Ce veste să-ţi trimit, prieten îndepărtat,
tovarăş drag lângă care mi-am irosit cea mai fastă parte a vieţii
ca un om bogat ce-a pierdut măsura la băutură şi femei
şi numai cu capul cărunt vede ce nefericit a fost toată viaţa?
În ce direcţie să-ţi trimit strigătul, ca să-i poţi răspunde naivei întrebări:
mai iubeşti dansul şi fetelor le mai place dacă
le loveşti cu mâna grea peste pulpele tinere?
Ascultă-mă, stau aici sub streaşina casei necunoscute
şi cânt despre visurile tinereţii dispărute.
E noapte, copacii îşi leapădă frunzele-n praf,
nici urmă de vreo pasăre, greierii bătuţi de ploaie plâng speriaţi
şi-o luntre fără stăpân se leagănă-n mijlocul lacului.
Hei, hai! Bătrânul meu tovarăş, ce veste bună aş putea să-ţi transmit acum?
Sunt singur, cu adevărat mizerabil de singur,
stau cu picioarele încrucişate şi mă uit cum se sting
deasupra capului meu întomnatele stele.
Lună plină
(Holdtölte)
Sunt un om de vârstă mijlocie,
de sex masculin, rezistent şi îndărătnic.
Nu l-am văzut pe îngerul care a trecut pe la noi în ceasul naşterii mele,
n-am avut dădacă plătită care să-mi fi povestit lucruri minunate.
Am fost ucenic, slugă, meseriaş, vagabond şi cerşetor,
prezentul îmi seamănă cu trecutul,
îmi întreţin prin forţe proprii viaţa
zămislită de un zilier şi o slujitoare.
Iubesc munca şi iubesc încercările.
Sunt frate al oamenilor fără ca acest lucru să se vadă în mod special.
Şi sunt frate şi al pietrelor cenuşii, al florilor înmiresmate şi al metalelor elastice.
Mi-e frate mai mare focul pâlpâitor şi soră mai mică apa răcoroasă, curată.
Aş putea vorbi şi despre iubita mea, dar ea a murit, abia ne-am întâlnit,
avea şaisprezece ani şi neatinsă de pornirile sălbatice.
Încă n-am tras niciodată cu arma, n-am crescut nici un copil.
Ce rost am deci? – mă întreb în nopţile de insomnie,
de ce-mi stau ochii deschişi şi nimeni nu intră la mine pe porţile larg deschise?
De ce-i una, de ce alta?
mă întreb fără încetare.
Dacă aş fi pasăre, acum aş zbura pe deasupra mării,
dacă n-aş trăi, poate aş putea fi fericit,
dar aşa numai trăiesc şi sunt neliniştit precum cel ce nu ştie ce să facă cu sine.
Avem şapte ghivece de muşcate în fereastră,
soţia le udă în fiecare zi
şi ele, recunoscătoare, îşi deschid florile dantelate.
În asemenea momente îmi imaginez că viaţa e frumoasă şi toate lucrurile există pentru noi,
timp în care stau singur culcat pe spate pe divanul lat,
e noapte.
Nu mă plâng.
Doar îmi povestesc viaţa
ca un copil naiv când i se dezleagă limba.
O plăcută zi lucrătoare
(A jó hétköznap)
Singur. Stau singur sub cerul orb de februarie.
E rece, dar nu mi-e frig, e întuneric, dar nu mi-e teamă.
De ce m-aş teme, sunt acasă la mine însumi, la omul acela
pe care îl cunosc foarte bine, bucuriile şi durerile sale îmi înfloresc în inimă,
şi nu mi-e frig, pentru că mă încălzeşte neliniştitul lui sânge.
E bine deci să fiu aşa, singur cu mine însumi, cel care mă ţine în braţe şi are
grijă de mine
şi despre care ştiu că se identifică integral cu tot şi toţi din lumea asta.
Dacă sunt curios, îmi răspunde la întrebări, îmi stârneşte curiozitatea când sunt obosit.
Ieri mă chinuia disperarea, dar acum sunt din nou ca alaltăieri.
O, omule, eşti din nou singur, rostesc blând şi mă ţin în braţe aşa
cum îşi îmbrăţişează o mamă copilul cumplit de răvăşit.
E rece, dar nu mi-e frig, e întuneric, dar nu mi-e teamă
şi aud cum mă cheamă lumea cu care mă identific până la rădăcini
în această oră de singurătate.
traducere de KOCSIS Francisko