Poet, dramaturg, eseist, traducător, Áprily s-a născut la 14 noiembrie 1887, la Braşov. Licenţiat al Universităţii clujene, specializarea maghiară-germană. Din 1909 a fost profesor la Colegiul Bethlen din Aiud. În 1926 s-a mutat la Cluj, unde i s-a oferit o catedră la Colegiul Reformat. Colaborator asiduu al revistelor Erdélyi Helikon (Helikonul transilvan), la care a fost şi redactor între 1928-1929, Zord Idő (Vremuri aspre). În 1929 s-a stabilit în Ungaria. A murit la 6 august 1967.
Dintre volumele sale: Falusi elégia (Elegia rustică, 1925); Esti párbeszéd (Dialog de seară, 1927); A láthatatlan írás (Scrisul invizibil, 1940); Ábel füstje (Fumul lui Abel, 1957); Jelentés a völgyből (Comunicat din vale, 1965); volumul de proză scurtă Fecskék, őzek, farkasok (Rândunele, căprioare, lupi, 1965); Akarsz-e fényt? (Vrei lumină? – 1969, care cuprinde postumele poetului); volumul antologic Megnőtt a csend (Sa adâncit liniştea, 1972); volumul selectiv Meddig él a csend? (Cât durează liniştea? 1973); Álom egy könyvtárról (Vis despre o bibliotecă, 1981), în care sunt adunate eseurile şi articolele de critică literară.
Áprily Lajos este un pastelist delicat, fiinţa sensibilă care vibrează la unison cu natura, devenită unica oglindă în care poetul îşi recunoaşte sinele reflectat. Ritmul clasic, rima rară, comparaţiile şi metaforele sclipitoare, dar mai ales muzicalitatea versurilor sunt elementele de rezistenţă ale unei creaţii care, imediat după dispariţia lui Ady, cel ce a trecut ca un uragan, aducea calmul rustic, culoarea odihnitoare şi liniştea naturii transilvane, cu delicate accente nostalgice. Toată poezia sa este un cântec şoptit.
Dedicaţie
(Ajánlás)
Nu te supăra. Lunca era
sub brumă, intens movul munţilor
şi-o pată roşcată pădurea,
nu te supăra: n-am mai găsit flori.
Dar tot n-am venit cu mâini goale:
unde cântă moartea-n dodii,
am strâns buchet fără petale,
de boabe şi de frunze roşii.
Dă-mi sufletul: vază suplă
păstrând, de vin, aroma verii –
acum îşi revarsă vraja
de foc purpura ofilirii.
Septembrie
(Szeptember)
Vai, aceste dimineţi ceţoase,
când dorul strigă după vară!
Puşti zgribulit, acum un sfert de veac,
am plecat cu tata spre şcoală.
Deasupra grădinii zboară funigei,
butoiul scoate un sunet înfundat.
Floarea-soarelui, lângă zidul de piatră,
stă fără petale, cu capul plecat.
Din munţi, lumina trimite mesaje,
pe frunze lucesc perle de brumă;
precum curentul electric un bec,
un fior aprinde trista mea inimă.
Carpe diem…
Cuvânt străvechi, acum te-nţeleg abia.
Doar cine îşi ia adio te înţelege aşa,
cine priveşte chipuri dragi şi-i neliniştit,
căci ştie, zilele-i sunt spre sfârşit.
Carpe diem… Vino, rază de soare.
Potir de aur să-mi fie zilele, fiecare,
potir de aur cu vin dulce
pârguit chiar sus pe munte,
vin limpede, fără drojdie pe fund,
vinul de care spumegă bucuria,
să pot rosti, când va bate ora
şi-mi voi face socoteala serii:
potir minunat, comoara bătrâneţii,
azi te-am golit până la ultimul strop.
Iosafat
(Jozafát)
Am locuit în palat strălucitor,
în alb veşmânt arameic, fericit
călcam pe covor de petale, uşor,
de îmbătătoare roze risipit.
Lotuşi legăna lacul grădinii,
de bălării nicicând n-am fost atins.
Dar dincolo de zidurile curţii
ce dor nelămurit m-a împins?
Văzut-am acolo-un ciung cerşetor,
un mort dus la umbra chiparoşilor
şi-un trandafir rupt, zdrobit, uscat…
Un duh orfan e de la revenire,
cu gând doar la moarte şi-ofilire,
mâhnitul prinţ: sărmanul Iosafat.
Nostalgie
(Nostalgia)
E prea multă larmă şi lumină,
şi-i străin aici ritmul inimii.
Cât aş vrea să mă pot întoarce:
mă aşteaptă peştera liniştii.
Bolta de stânci a singurătăţii,
sălaşul secular, întunecat,
unde s-ascult pulsul sângelui
în linişte, de nimeni tulburat.
Focul nu luminează din grotă,
durerea-i secret zăvorât în stâncă.
Tânguirile – împietrite,
diforme stalagmite în beznă.
Uneori, când freamătă adâncul,
ascult: goneşte pe-afară un vânt –
sacrul pârâu subteran al sorţii
murmură înfundat sub pământ.
Vară
(Nyár)
Noi marea n-o vom revedea nicicând.
Pentru noi va rămâne o fantasmă
scăldată în azur italian,
ţărm îndepărtat, talaze bătând.
Aici nu fac plecăciuni palmierii,
iar în locul castelelor albe
ne-aşteaptă lăcaş posac peste ape,
ternul provincial şi arinii.
Dar râul e al tău până-n zare,
Lido însorit, vuindă mare;
mie valul muzicii mi-e rană –
Seara deschid larg ferestrele
şi-i ascult povestioarele:
unica epopee transsylvană.
Să mergem prin zăpadă
(Menjünk a hóban)
Ce alb e drumul. Să mergem prin omăt;
aruncă azi palida coroană,
nimbul ce becul electric la masa
de lucru pe frunte ţi-l aşază.
Mi-aş lepăda şi eu timp de-un amurg
veşmântul gri de rob: oboseala,
mi-atingă rana vie cerescul fulg,
mă-nvăluie moale ca picoteala.
Tot astfel, cândva… pluteam în ninsoare,
ţi-aminteşti, într-un Crăciun minunat?
(Barca noastră nicicând atât de-aproape
de ţărmul fericirii n-a lunecat.)
Pe ramuri nea era ori zestre de zână?
Vânt gonea în văzduh ori car vrăjit?
Caii mocăneşti cu ciucuri de chiciură
spre munţi fugeau ori spre nemărginit?
Ca-n basme – sus ne-aştepta o căsuţă,
ceaiul auriu, focul trosnitor,
a-nflorit în potopul de zăpadă
o azalee de sânge în noi…
Drumu-i alb – să umblăm prin zăpadă;
acceptă coroana lucitoare
ce-o pune pe fruntea-ntoarsă spre trecut
fulgii ca nişte stele foşnitoare.
Marcus Aurelius
Stătea pe ţărm, pe-o movilă ferită,
frunzele toamnei fremătau în vânt.
Privea valul ce dispare, la viaţă,
la putere, la destin meditând.
Atunci, cu aripile larg deschise,
peste râul Ister un vultur plutea.
S-a cutremurat adânc şi-l privea.
Eşti minunat, spuse, şi-l admira.
Privea cum urcă, coboară, fâlfâind;
va-ndrăzni-n val să izbească prada?
Dar neaşteptat, din desişul de-arini
cu şuier porni spre pieptu-i săgeata.
S-a frânt şi cădea. L-a urmat din priviri,
până s-a prăbuşit în valul spumat.
În suflet s-au trezit stranii presimţiri,
înţeleapta frunte s-a întunecat.
Foc pe pisc
(A tüz az ormon)
Pe pisc, în noapte,
a pâlpâit o flacără.
În seara rece,
dintr-o stea o ţandără.
Pe cineva, luna
a prins, în somn, în mreje:
a aprins focul,
dar n-a mai pus găteje.
Acum tremură,
abia-abia mai pulsează:
ca o inimă
de pasăre, sleită, bolnavă.
Petală roşă
pe negrul, de tăciune, ram,
atât de gingaşă
c-ar stinge-o fata mea de-un an.
Vreun vânător
a înnoptat, ori pe şubă
vreun păstor;
nu ştie că moare sub spuză.
Din somn de va sări
şi va vedea în ceruri luna,
se va zgribuli
de roua rece ce-o bura.
Antigona
(Antigone)
Departe, scump Haimon, soarele
dezleagă barca de purpură;
în ţinutul Dirkei, cu lumină
ca roua, brizele şuieră;
praful gălbui va acoperi
noaptea urma piciorului:
Haimon, noi aici vom muri,
ce negru-i nisipul Acheronului.
Ce-om căuta amândoi unde
ura ajunge până la astre?
Eu nu-s născută pentru ură,
dar aici a iubi nu se poate;
şi, vai, blestemul străbun vuind
fuge pe drumul destinului:
Haimon, noi aici vom muri,
ce negru-i nisipul Acheronului.
Vom muri: lumina Dikei
cine ştie când va miji;
când poţi spera că omul
pe frate omeneşte-l va iubi?
Prigonită de legi, o lume nouă
voi visa în sânul pământului:
Haimon, noi aici vom muri,
ce negru-i nisipul Acheronului.
Joc la sfârşitul verii
(Nyárvégi játék)
Nu mai ajung în Elveţia, nici în Tirol.
Şi aici lucesc turlele norilor.
De parcă pisc ar avea fiece nor,
strălucesc albi, asemenea Alpilor.
Un joc vesel văzduhul încropeşte,
luciul de nea naşte o fantasmă:
sunt tânăr, iar rapidul goneşte
spre Parisul care încă mă cheamă.
Narcissus
Trupul în oglindă mi l-am revăzut,
şi-am gândit: Doamne, unde-au dispărut
muşchii, ce-azvârleau mingi hăt departe,
de pe braţe,
pieptul viril, ca un arc încordat,
mândria celei ce m-a alăptat –
În pahar n-a rămas nici un strop de vin,
măcar de-o clipă de extaz divin –
deşi vine,
s-apropie
clipa densă, hotărâtoare, când
va trebui să lupţi, trup bătrân.
Timpul trecător
(Fogyó idő)
Astfel socoteam: ani, ani, demult, cândva,
însă de-o vreme doar aşa: zile, zile.
Curând nici cu zile n-oi mai măsura,
voi spune doar: minute şi clipe.
Ruda morţii
(A halál rokona)
Ady… Numai el îi este rudă?
Cuget la texte de mult lecturate.
De-i om simplu sau poet genial,
cu moartea toţi sunt rudă şi frate.
Milton
M-am întâlnit cu tine într-un vis.
Aveai urme de lacrimi pe faţă.
Ochii fără lumină ce au plâns?
Poate paradisul pierdut pe viaţă?
prezentare şi traducere de
Kocsis Francisko