John Ashbery a fost până azi (3 septembrie 2017) poate cel mai important poet în viață din ultimii ani. Născut în 1927, reprezentant al Școlii New-Yorkeze de poezie și evitat, într-un mod destul de straniu, de Premiul Nobel (deși, în rest, a bifat cele mai importante distincții – de la Pulitzer la National Book Award), Ashbery a reușit să creeze în jurul poeziei sale o forță de atracție și o fascinație care continuă să reprezinte, la mai bine de cincizeci de ani de la debut, un reper și un punct de influență pentru mulți poeți. Rubrica de față a fost numită după unul dintre poemele sale majore, iar textele care urmează demonstrează inventivitatea și capacitatea de a varia și de a alterna tipuri de discurs a poetului singular care fost John Ashbery.
Ei știau ce voiau
Ei toți au sărutat mireasa.
Ei toți au râs.
Ei au venit din spațiul cosmic.
Ei au venit noaptea.
Ei au venit într-un oraș.
Ei au venit să arunce-n aer America.
Ei au venit să jefuiască Las Vegas-ul.
Ei îndrăznesc să nu iubească.
Ei au murit cu ghetele în picioare.
Ei trag în cai, nu-i așa?
Ei se fac praf.
Ei m-au acoperit.
Ei au zburat singuri.
Ei l-au înarmat.
Ei trebuiau doar să se căsătorească.
Ei trăiesc. Ei au iubit viața.
Ei trăiesc noaptea.
Ei conduc noaptea.
Ei l-au cunoscut pe D-l Wright.
Ei au putut fi sacrificați.
Ei s-au cunoscut în Argentina.
Ei s-au cunoscut în Bombay.
Ei s-au cunoscut în întuneric.
Ei ar putea fi uriași.
Ei m-au făcut un fugar.
Ei m-au făcut un criminal.
Ei doar își omoară stăpânii.
Ei ar trebui să aibă muzică.
Ele sunt surori.
Ei îmi spun încă Bruce.
Ei nu mă vor crede.
Ei nu vor uita.
Cealaltă tradiție
Ei toți au venit, unii purtau sentimente
Inscripționate pe tricouri, proclamând ora
Târzie, și într-adevăr soarele își înclina razele
Prin ramurile pinului din Insula Norfolk ca și cum
Și-ar fi curățat politicos gâtul, și toate ideile depuse
Într-un puf de praf sub copaci atunci când burnițează:
Nesfârșitele partide de Scrabble, susținătorii,
Renumita omletă cu brânză Cantal, și prin ea
Vuietul timpului scufundându-se necontenit prin ecluzele
Zilelor, trăgând fiecare moment sexual din el
Dincolo de lentile: sfârșitul a ceva.
Numai atunci ți-ai ridicat tu privirea din carte,
Nereușind să înțelegi ce se întâmplase, sau
Să povestești ce citiseși până atunci. Mai multe scaune
Au fost aduse, și lămpile au fost aprinse, dar asta nu spune
Nimic despre cum toate astea au continuat să se materializeze
În fața ta și a oamenilor care așteptau afară și pe următoarea
Stradă, repetându-i numele din nou și din nou, până când liniștea
S-a mutat la jumătatea trunchiurilor întunecate,
Iar întâlnirea a fost declarată începută.
Încă îmi amintesc
Cum te-au găsit, după un vis, în pălăria ta cât un degetar,
Sârguincios ca un fluture într-o parcare.
Drumul spre casă a fost mai plăcut apoi. Împrăștiindu-se, fiecare dintre
Trubaduri a avut ceva de spus despre cum caritatea
Își trăise traiul și câștigase, lăsându-te pe tine fostul-președinte
Al evenimentului, și cum, deși mulți dintre cei prezenți
Își doriseră ca ceva să se întâmple, fie și numai un rotocol
De fum îndepărtat, niciunul nu a fost totuși atât de amăgit încât să tânjească
După non-existența liniștită din urmă cu doar câteva minute,
Acum că ideea unei păduri se fixase
Peste detaliile scenei. Ție asta ți s-a părut
Fascinant, dar ți-ai întors cu totul fața spre noapte,
Vorbind în ea ca într-un megafon, fără să auzi
Sau să îți pese, deși acestea încă trăiesc și sunt darnice
Și cuprinse în toate modurile, li se îngăduie să vină și să plece
La nesfârșit, înăuntrul și în afara palisadei
Le vine atât de greu să își amintească, când uitarea ta
Le salvează în cele din urmă, așa cum o stea absoarbe noaptea.
În acele zile
Muzica, mâncarea, sexul și tropii lor
însoțitori ca un zid de lumină la o ușă
cândva împroșcată de râsete
revin la ceea ce ție îți place―
ai fost cu adevărat tu cel care a consimțit?
Și dacă da, ce înseamnă singurătatea
din toate astea? Cât de orbi suntem?
Vedem câțiva pași în viitorul nostru
de parcele și rigole învăluite.
Fără îndoială aceea a fost calea cea lungă
de venit. Totuși nimeni
nu vede nimic greșit în ceea ce facem,
cum am ajuns să discutăm, aici, cu vântul
și soarele uneori povârnindu-se.
Ai ajuns în acest punct, iar drumul complet
e paralizant, deși aceasta e tinerețea
pierdută pe care mi-o amintesc ca fiind cândva în regulă.
Trebuie să eziți, chiar dacă de pierdut se pierde numai
sarcasmul vorbirii, în timp ce binecuvântatul
său simț se scurge mai departe,
deschis la tot felul de interpretări.
Traducere și text introductiv de Alex Văsieș