Nebunii sentimentali (după o piesă de Alain Souchon)
De când am înțeles că fața imprimată pe poster
rămâne în creier mai mult timp decât
un zâmbet abia schițat ce dispare deja,
am închis televizorul împreună cu toate amintirile
mele de copil al generației MTV.
Suntem nebunii sentimentali ai urbelor fotografiate,
copiii ce încă se hrănesc prin tuburi de aluminiu,
nu costă mult să visezi, dar acum devenim
public-țintă al malaxorului de vise TV.
Suntem, așa cum spunea Souchon, o gloată sentimentală, de vreme ce plătim scump
falsa imagine în oglindă, ne complacem în livrescul
acesta fierbinte și ne credem cool când purtăm
acele haine promovate pe marile ecrane.
Suntem nebunii sentimentali ai mărilor de sticlă,
căpitanul rostește acum un discurs, ne îndreptăm,
fără să știm, spre o lume nouă,
mă arunc de pe punte în plină amarare,
poate că nu știu să merg pe ape, dar știu să înot.
Pe o plajă la 2 mai
Ai privit vreodată marea în timp ce ascultai muzică,
e ca și cum ai vedea un film de Rohmer,
e ca și cum întreaga ta viață a devenit o dioramă
în care ești actor și semizeu.
Pe o plajă la 2 mai ascultam Mary de Yann Tiersen,
muzica diafană venea cu un pericol abia resimțit,
cu versurile acelea în care era vorba de niște copii
treziți la maturitate brutal.
Și eu am fost trezită la maturitate brutal,
mi-am revenit cu greu, dar va rămâne mereu
pecetea durerii în creierul meu,
așa ca-n piesa lui Tiersen, cu mâna cuiva pe genunchiul tău.
Pe o plajă la 2 mai te poți dezgoli ca portocală
din care soarele mușcă pentru că și lui îi plac copiii,
mereu marea mă va chema la ea să îmi acopere goliciunea,
mereu voi răspunde la chemarea ei.
Like a bird, in the morning
Care se trezește mirată după somnul perfect
pe rămurica de măr, fără frică de cădere, fără
violența trezirii din visul un pic prea real,
și începe să cânte din reflex ca un
șofer care conduce mii de kilometri pe timp
de noapte. Se scutură de roua dimineții și de
petalele albe, care i-au căzut peste aripi în timp
ce dormea, prinde din zbor prima rază de soare,
Cântă de parcă viața întreagă ar depinde de asta,
fără frică și violență, cum ziceam,
Pentru că frica este doar o scuză pentru a nu trăi,
iar violența o manevră de evitare.
Odată, o prietenă mi-a spus: Ce-i frica?
Dacă vine, comportă-te politicos, spune-i:
Doamna Frica, poftiți în casă, și vei afla că
frica este violență și violența, frică.
Precum o pasăre dimineața devreme,
îmi scriu acest vers și-l lipesc pe geamul digital,
angoasele nopții au dispărut demult,
e frumos să cânți, e frumos ca viața.
O Ciuleandră
în țara mea sunt codri verzi de brad
și niciun partizan cât vezi cu ochii
aici sunt mine de aur și resurse naturale
pe care le-am vândut pe un gologan.
în țara mea e stază și e jale
magnații și hackerii umblă în limuzine
și joacă la barbut
toate valorile pe care le-am avut demult.
un iz de Cotroceni pătrunde-n piele,
un spirit de corupție generalizată,
se simte în piețe, se vede la TV,
dar mai ales în privirile ce nu se mai întâlnesc.
batem pasul pe loc de douăzeci de ani
e Ciuleandra retragerii și a abandonului.
e un dans apatic și mut al omului
ca marionetă în brațele unui stat corupt.
