Autoportret în oglinda convexă (28)
Elmaz Abinader (n. 1954) s-a născut și a crescut într-o familie libaneză, în regiunea minieră de lângă Pittsburgh, Pennsylvania. Poezia ei urmărește apropierea culturii islamice de cea creștină, prin intermediul abordării și punerii în limbaj a unor noțiuni precum egalitatea, compasiunea sau respectul reciproc în ceea ce privește preferințele și opțiunile culturale. Câștigătoare a premiului PEN pentru primul său volum de poezie, care dă și titlul textului de mai jos, Abinader reușește, prin poezia ei, să ridice problema distanței dintre existența privată și cea publică, poemele sale construindu-se uneori ca niște intervenții politice.
În țara viselor mele
Pentru Marcel Khalife și Khalil Gibran
Basmele pe care mama și tata mi le-au spus
sunt adevărate: caisele sunt la fel de mari
ca portocalele și strălucitoare ca soarele.
Strugurii stau pe viță având deja abundența
vinului înăuntrul lor. Smochinele pocnesc
în timp ce te plimbi prin livezi,
rugându-se de tine să ții una
și să admiri laptele care le crapă pielea.
În țara viselor mele, cartea mea de geografie
de clasa a șasea explica: oile cu lână lungă
cutreieră regiunile stâncoase ale Munțiilor Liban
și Munțiilor Sannin. Maldăre uriașe de portocale
sunt aruncate în căruțe trase de măgari
pentru a călători spre vest din Valea Bekaa.
Mătasea se învârte pe mosoare și degetele tuturor
femeilor sunt pline de bășici de la găurirea
materialului brodat într-un mod complicat.
În 1945, National Geographic a descris-o ca fiind
o țară mică, mărginită de Palestina
în sud, de Siria în nord
și est. Locuită de arabi, creștini,
musulmani, evrei, druzi, kurzi, armeni,
beduini, europeni, toți sunt bineveniți.
O economie bazată pe turism cu o populație multi-lingvistică.
Cristos a călcat cândva pe dealurile ei.
În țara viselor mele, ghidurile
îmi spun că anticii și-au lăsat comorile
la Sidon și Tir, că romanii și-au ridicat
temple în Baalbek, că marea are
culoarea celor mai fine bijuterii, lapis
și turcoaz. Aurul se găsește
în magazine, pe brațele femeilor,
în dinții bărbaților, atârnând de lobii
micuți ai fiicelor, ca niște bucăți de stele.
Acum, spun ziarele, un foc arde
în țara viselor mele, crud și istovitor,
zburând din mâinile soldaților, din gurile
copiilor crescuți de război. Mocnind
pe buzele mamelor cu capete plecate, rugându-se
lui Dumnezeu, lui Allah, oricui ar asculta.
Că nu putem călători liberi și de bunăvoie.
Suntem periculoși pentru noi înșine
și pentru prietenii noștri.
* * *
Dar ei nu ascultă. În țara
viselor mele, nimeni nu plănuiește invazii
cu armate de soldați. De la marginea
mării, poeții noștri sunt cei care ridică pânzele,
guri pline de muzică, pictorii și muzicienii noștri,
artiștii și filosofii. Înarmați
cu o infanterie de voci, oamenii se ridică
și cântă, bat din palme și se rotesc
în cercuri și bat din picioare,
strigându-și numele,
numele țării, afirmându-și cauza.
La începutul secolului, tu, Khalil, ești
cel care ne devastează complet trupurile,
generații întregi se agață de cuvintele
tale ca să își păstreze echilibrul, an
după an, șoptesc frazele tale la nunțile lor
și cultivă grădini ca să îți comemoreze numele,
ție și nu altcuiva. La sfârșitul secolului, tu,
Marcel, ești cel care-i face să țopăie declamând evanghelia,
strângând mâinile copiilor lor, dansând
cu dezinvoltură, și strigând ascultați, noi
nu suntem singuri, noi nu uităm.
Să produci luptători precum aceștia,
Gibran și Khalife, ai nevoie de un pământ bun
și fertil. Un fapt de care cărțile n-au ținut seama;
ziarele n-au reușit să-l vadă. Ceea ce trebuie să
ne îngrjoreze la țara asta e nota apăsată puternic,
linia pictorului, coarda lăutei,
bătaia tobei, mâna pe piele, degetele
pe fluier, clopote, limbă care ne întărește templele
și scutură tăcerea memoriei, agită
nemișcarea istoriei. Și avem eroi
ale căror instrumente sunt îndreptate direct
spre inimile noastre. Ei nu ne ucid,
ci ne țin în viață.
Traducere și prezentare de Alex Văsieș