Dsida Jenő s-a născut la 17 mai 1907 la Satu Mare. A murit la 7 iunie 1938 la Cluj.
A debutat în 1928 cu volumul Leselkedő magány (Solitudine la pândă);în 1933, în urma unei călătorii în Italia, a publicat volumul de reportaje Magyar karaván Italián át (Caravană maghiară străbătând Italia); al doilea volum de poezii, Nagycsütörtök (Joia Mare), a apărut în 1934; în 1937, Fundaţia Regală i-a încredinţat traducerea integrală a liricii eminesciene, proiect zădărnicit de moartea prematură a poetului. Postum, în 1938, s-a publicat volumul Az angyalok citeráján (Pe ţitera îngerilor). De-a lungul anilor s-au publicat mai multe selecţii din opera sa poetică.
A tradus din Eminescu, Arghezi, Ada Negri, Emil Isac, Şt. O. Iosif, G. Tutoveanu, Catullus, Sextus Propertius, Ernst Teller, Georg Trakl.
Nocturno
Cerul nopţii-i de-un albastru întunecat.
Stau de strajă, pe lângă drum, tufişuri.
Scheaună umbre-nlănţuite de pomi,
precum căţelandrii-n depărtare.
În potirele de flori ale lumii,
viaţa sclipeşte ca vinul cu mărgele.
Îngeri uscăţivi fâlfâie pe aproape,
li se dă să bea cu buretele.
Se iţeşte şi luna roşcată pe cer,
mai mică, mai palidă ca ieri.
De ieri până azi, şi din ochii mei
au mai furat puţină lumină.
Fără lacrimi, m-aşez liniştit
pe-o piatră pe Muntele Măslinilor.
Adăst, pentru că nare sens să mă
grăbesc spre cimitir.
Pe bolta zâmbetelor mele
(Mosolyaim egén)
Vin adieri călduţe, cu frisoane.
Şi vin amurguri mov.
Şi cuvinte înăbuşite.
Şi nouri albi, cu volane.
Într-ale norilor paturi de spumă,
visează virgine cu tenul de lapte
şi-n cerul de foarte de mult
al zâmbetelor mele zboară departe.
Suferinţe pitice vibrează-n adiere.
Până mă-nchin încovoiat în grădină
şi bâzâie clopotul vecerniei –
cerul se preschimbă-ncet în catafalc.
Dincolo, pe câmpuri de gheaţă
(Túl, jégmezőkön)
În amintirea unei fetiţe moarte
Barca-n golful degerat
în gheaţă s-a înţepenit.
Alături, mieii tăcerii
te urmează spre zenit.
Te duci uşoară şi blândă,
cu nimb pe creştet, curioasă,
pe nesfârşitul câmp de gheaţă
spre calmul de vată pufoasă.
Vântul stârnit îţi flutură
părul lung, despletit şi nins.
Ca semne, presari în omăt
flori mici cu bobocul aprins.
Când te opreşti, e linişte,
tăcute-s gheţuri, troienele.
Auzi clar inimii-mi de sticlă
cum i se sparg petalele.
Joia Mare
(Nagycsütörtök)
Na sosit legătura. Au anunţat şase
ore de întârziere, şi-am stat şase ore
în întunericul sufocant, în Joia Mare,
în sala de aşteptare din Războieni.
Trupul mi-era frânt, iar sufletul greu,
precum al celui pornit pe-ntuneric pe-un tainic drum,
la şoapta stelelor, pe un pământ fatal,
fugind de destin, totuşi în faţă cu destinul,
cu nervi delicaţi simţindu-i de departe
pe duşmanii ce i se furişează pe urme.
Locomotive pufăiau dincolo de ferestre,
fumul dens m-a lovit peste faţă
ca o colosală aripă de liliac. M-a cuprins
o spaimă surdă, groază animalică profundă.
Am privit împrejur: miar fi plăcut să schimb
câteva cuvinte cu oameni de încredere şi buni,
dar era o noapte jilavă şi beznă rece,
Petru dormea, Ioan dormea, Iacob
dormea, Matei dormea, toţi dormeau…
Stropi mari sau prelins de pe frunte
şi miau udat faţa brăzdată.
Asfinţit
(Alkony)
În urma vitelor domoale, fără pată albe,
praful fumegă uşor. Păstoriţa – ivindu-şi
ruşinea – s-apleacă peste ghizdul fântânii.
Peste răcoroase porţi de marmură se-ntind
tăcute, stufoase, dese, întunecate vrejuri
dintre care cad păsări descompuse.
În fâşii lungi, cerul reavăn atârnă speriat.
Sihastrul poartă o mantie de-un brun înnoptat.
Fredonează bezmetic şi rătăceşte, hoinăreşte
pe drumul pârjolit, năpădit de bălării.
Îşi caută un loc cu desiş încă necălcat
unde să-şi verse, din răni deschise, sângele.
Elysium
O, prietenă – gustă cu mine dulceaţa acestui palid anotimp,
pierde-te-n timpul ce se-mplineşte domol şi tăcut.
Tăcerea somnoroşilor miei e preajma,
sărbătoarea din oraşul efemerităţii.
Fără glas ţi-e suspinul, doar florile se-apleacă mai mult;
în inimă, pacea firelor de iarbă de anul trecut.
Se simte mireasma mărilor ce scad, scad evaporându-se,
edenu-i desăvârşit ca o sferă, nu i se poate adăuga nimic.
În cădere, castanele se opresc în aer.
Iar îngerii umblă pe vârfuri.
Plimbare în zori
(Hajnali séta)
Undeva, în podişul de jos, încă aburesc inimi omeneşti.
Noi le-am stins deja pe ale noastre,
le-am clătit în lacul albastru, le-am spălat de negreală.
Iată, avem douăzeci şi ceva de ani şi deja putem fi
poznaşii fără păcate,
plutim
ca mingile lui Dumnezeu printre palidele stele.
Aici, garoafele-au fost stropite cu nectar.
Aici au pavat drumurile cu nori.
Cum ne plimbăm, gâdilăm feţele îngerilor adormiţi
cu trandafiri roşii cu puternice miresme
şi iată, se deşteaptă întregul paradis.
– Bună dimineaţa, Leonardo da Vinci,
mulţumim
că ne-ai pictat surâsul!
Laterna magica
Încet, amurgul a trecut spre un azur rece şi pal;
pe-albastre căi umblam haihui, solitar.
Mi-am privit mâinile: unduia şi pe pielea
catifelată un azur de altă lume, brumăriu.
Mergeam prin întuneric, din ce în ce mai mare.
Eterna singurătate cânta pe coardele profunde
ale unui violoncel de aur. M-am oprit atunci
cu braţele întinse, ca un cerşetor orb,
şi pipăiam după tine.
Cum erai şi cum ţi-era glasul?
cum mă priveai şi cum mă iubeai?
– vai, am uitat. În spaţiu şi timp,
doar noaptea se zgâia la mine,
numai greierii ţârâiau pe câmpia neagră
şi plopii şuşoteau în clătinare.
… Deodată sa făcut lumină, iar pe cerul
îndepărtat, ca motorul turuitor pe-un ecran imens,
sufletu-mi cugetător proiecta cu fuioare
de fascicule vuitoare – cu tremur domol –
chipul tău adormit, cu pleoapele coborâte…
Circus maximus
Vezi, şi aici mă plictisesc
fără tine.
Îţi cumpăr o lojă
în viaţa mea. Intră, vino lângă mine.
Uită-te şi tu în arenă
prin nişele ochilor mei albaştri:
gura vânturilor urlă,
măcelul continuă.
Mii de frunze dumică toamna,
mor o mie de flori,
o mie de martiri cântând. Îi auzi?
Iar acolo, pe tronu-i azuriu,
îl vezi pe Caesar?
Cu zâmbetul crud pe buze,
cu degetul îndreptat în jos:
Nu există îndurare!
Văd până departe
(Messze látok)
Cu braţele întinse cu ochi sticloşi
văd până departe de pe Golgota
Luna înoată netulburată pe cer:
nu sa întâmplat nimic
Tandră drăgăstoasă şuşoteşte iarba:
nu sa întâmplat nimic
Maria Magdalena Iosif şi ceilalţi
flecăresc în intimitate undeva
pe acoperişul terasat al unei case:
nu sa întâmplat nimic
Au uitat pe cruce trupul meu
cu spume de sânge închegat.
prezentare şi traducere de
Kocsis Francisko