Denise Levertov (1923-1997) este o poetă născută în Anglia, dar care, la vârsta de 25 de ani, căsătorindu-se cu scriitorul american Mitchell Goodman, se mută definitiv în Statele Unite, unde se afirmă ca una dintre cele mai importante voci ale poeziei americane postbelice. Chiar dacă a încercat mereu să se ferească de încadrările într-o cultură sau într-un tip de poetică, critica literară a alăturat-o grupului de la Black Mountain. O astfel de tendință, spre autonomie literară, este sesizabilă și în versurile ei, care mixează diferite registre și tipuri de imagine, încercând de fiecare dată să scape shematismelor și reducționismelor de orice fel.
Secretul
Două fete descoperă
secretul vieții
într-un vers neașteptat al unei
poezii.
Eu care nu știu
secretul am scris
versul. Ele
îmi spun
(printr-o a treia persoană)
că l-au găsit
dar nu care este
nici măcar
în care vers se află. Fără îndoială
că până acum, mai bine de o săptămână
mai târziu, ele au uitat
secretul,
versul, numele
poeziei. Le iubesc
pentru că au găsit ceea ce
eu nu pot găsi,
și pentru că ele mă iubesc
datorită versului pe care l-am scris,
și pentru că l-au uitat
astfel încât
de mii de ori, până când moartea
le va găsi, ele îl vor putea
descoperi din nou, în alte
versuri
în alte
întâmplări. Și pentru
că și-au dorit să-l afle,
pentru
că au presupus că există
un astfel de secret, da,
pentru asta
mai ales pentru asta.
Cum ar arăta casa mea dacă ar fi o persoană
Această persoană ar fi un animal.
Animalul ar fi mare, cel puțin la fel de mare
ca un cal de povară. Ar rumega îndelung, ca vacile,
având mai multe stomacuri.
Nimeni nu l-ar putea urma
printre tufișurile dese pentru a fi martorul
ritualurilor sale de împerechere. Ascuns de blană,
sexul său ar fi greu de precizat.
Ar descuraja fără îndoială
investigația. Dar ar fi, dacă nu e necăjit,
un animal bun și amabil,
încrezător în ceilalți ca o pasăre cântătoare. Inteligența lui
ar fi de calitate superioară,
nici umană, nici animală, ci de basm.
Și ar toarce, deși desigur că,
el fiind o casă, tu ai sta în poala lui,
nu el în a ta.
Verighetă
Verigheta mea se află într-un coș
ca și cum s-ar afla la fundul unui puț.
Nimic nu va veni să o aducă înapoi la suprafață
și să mi-o pună din nou pe deget.
Se află
printre cheile unor case abandonate,
printre cuie așteptând să fie trebuincioase și bătute cu ciocanul
în vreun perete,
numere de telefon lipsite de numele persoanelor,
agrafe inutile.
Nu poate fi dată de pomană
din frica de a aduce ghinion
Nu poate fi vândută
deoarece căsătoria a fost bună
la vremea ei, deși vremea aceea a trecut.
Ar putea vreun artizan
să bată în ea niște pietre strălucitoare, să o transforme
într-o diademă orbitoare pe care nimeni nu ar considera-o
dovada unei logodne solemne sau pentru care nimeni nu ar
face promisiuni pe care viața nu l-ar lăsa să le țină? Să o schimbe
într-un simplu dar pe care l-aș putea oferi din prietenie?
Traducere și text introductiv de Alex Văsieș